pasiunea

Pasiunea unui derby nu se cumpara

Sunt 12 ani de când nu mai călcasem alături de Steaua pe Arena Națională. Pe vremea aceea, stadionul purta numele de Lia Manoliu, doamna discului românesc, campioana uitată de la Ciudad de Mexico. Spun uitată pentru că stadionul a suferit un rebranding și a preluat numele popular de ”Mall Arena”, nu am idee de ce, adică am, doar că în sinea mea speram că există încă o fărâmă de onoare pe meleagurile noastre.

Revenind la Steaua și cea mai mare arenă a țării, acum 12 ani, o vedeam ultima dată pe Steaua sau ceea ce credeam eu că se numește Steaua București, într-un meci decisiv contra echipei belgiene, Standard Liege. Erau preliminarii pentru calificarea în grupele UCL, anul 2006.

La 12 ani ani distanță reveneam aici. În 12 ani se schimbă multe în viața și în jurul unui om, pe vremea aia o ardeam într-un București mai puțin cosmopolizat decât cel de astăzi și într-un fotbal local care își dădea ultimul duh cu participarea noastră tacită. Pe vremea aceea, încă așteptam ziua de meci și presa scrisă de a 2-a zi, indiferent dacă pierdeam sau câștigam, cronica era sfântă. Astăzi, însă, mă scufund în rutina zilnică de la 9 la 18, iar după birou, când pun mâna pe telecomandă, orice emisiune în care tema principală este fotbalul din prima ligă îmi provoacă greață instantă. Avem aceeași moderatori blocați în anul 2006, migrați la alte televiziuni, în care modelul de cancan tv a lui Jerry Springer prindea și în România, în care OTV-ul rupea audiențele cu vreun caz trăznit.

Îndobitocirea continuă. De ce să se oprească?

Astăzi însă s-a schimbat ceva.

M-am trezit cu emoția de meci mare și căutam subiectul pe sticla posturilor de sport de la noi. După vreo 20 de minute de păreri de la invitați de ”marcă”, naivitatea a dispărut rapid. M-am călit și mi-am amintit de ce am evitat să le fac audiență. M-am orientat rapid spre social media.


Mă rog, orele au trecut și îmi reveneau în minte cântecele de altă dată. Rădeam ca prostul cum mă contraziceam cu un coleg de peluză prin 2000 pe tema cântecului ”Doi căței erau în gară” și că foarte târziu l-am învățat corect, mai ales partea de final. Fiecare cântec începea să fie fredonat în timp ce mă pregăteam, inconștient, spre locul de întâlnire unde urma să mă văd cu frații mei. E ca atunci când pleci în străinătate ani de zile, iar într-un final te întorci acasă, și deși te sperie că regăsirea o să fie ciudată, vă salutați tacit și știti că joacă Steaua. Vorba cântecului: ”Eram copil pe atunci și nu știam de ce”.

Păi cum să nu știm? Juca Steaua.

Timp de 90 de minute suntem frați. Cel din dreapta și respectiv stânga mea sunt colegii mei de batalion cu care am trecut prin atâtea. Mai vă amintești bara de la jumate a lui Sabin pe Upton Park? Am fost acolo. De ghiuleaua lui Militaru de la Istanbul? Am fost acolo.

Cum să nu le știe, doar au fost alături de mine. Ca și tine, stelistule.

Manifestul pasiunii

Meciul din seara aceasta a fost mai mult decât o simplă partidă de fotbal, a fost un manifest. Un manifest al resurecției iubirii față de Steaua, dar și pentru Rapid. Le spun Rapid pentru că în ciuda afilierii cu un partid politic cancerigen, oamenii ăia merită o echipă și îmi doresc ca aceasta să fie adevărata Rapid. Pentru că rivalitatea trebuie să fie fotbalistică, sportivă și atât. Iar datorită creditorilor care s-au înfășurat alături de aceste cluburi precum un piton infometat, am ajuns să avem nevoie de Triferment după un Chiajna – Juventus Colentina care ne este servit pe post de main course, în timp ce noi căutăm livetext pe site-uri ca să află ce au făcut favoritele.

Presa scuipă flăcări. Jurnaliști aserviți bubuie cu opinii legate de incidentele din această seară, iar asta înseamnă că bula se sparge. Ciocnirile dintre fani au fost pe plan secund, în primul rând a fost pasiunea, în primul rând a fost organizarea unor coregrafii, mesaje muncite și mai ales, dorința și nevoia să avem un derby. Un derby care să fie un manifest. Un manifest împotriva unui sistem corupt distrus de interpoli și agramați care au băgat în pâmânt presa sportivă ridicată de Chirilă, Bocioacă sau Voicilă, dar care vând deontologie și care se întreabă: Cine este vinovat? Presa scuipă venin, iar asta este foarte bine. Înseamnă că groparii simt frica.

Nu cred că am plecat vreodată mai fericit de la o înfrângere a Stelei. Fără să realizez, au trecut fix 20 de ani și 15 de zile de când am fost prima dată alături de Steaua într-o deplasare în Giulești. Acum fix 20 de ani, Jan ne băga câte 3 pe un bilet și umpleam peluza dinspre teatru. A fost 1-0 pentru Rapid până în minutul 89, când Rotariu sau Coporan a centrat de pe stânga și apoi totul a devenit negru.

După 20 de ani, Rapid și Steaua s-a jucat cu arena aproape plină, în cea mai joasă ligă. Spun joasă și nu nivel pentru că ar reprezenta un afront pentru cei 22 de jucători să fie puși în aceeași foaie cu inapții din Liga 1 vândută pe câteva zeci de milioane de Liga condusă de niște scamatori.

O să vă las cu o frază a lui Tătuca Prodan: ”Cum l-am cucerit pe nea Puiu (Iordănescu)? După următoarea discuţie: i-am spus că eu cât am jucat la Satu Mare mi-am dat viaţa pentru Olimpia, iar dacă vin la Steaua, o să-mi dau viaţa pentru Steaua! I-am spus lui nea Puiu că dacă bag capul sub tramvai deraiază trenul! Cu asta l-am cucerit!”.

Pasiunea nu se cumpără. Nu există suficienți bani mânjiți de interpoli care să cumpere iubirea unui fan pentru echipa lui. Nu există suficienți bani care să îl cumpere pe Găboajă, cum nu au fost suficienți bani care să îl cumpere pe Țop.

Pentru că iubirea pentru Steaua e eternă, iar asta o să ne readucă unde ne este locul.


Comments

comments