Poate că cei mai tineri, care citesc aceste rânduri, se întreabă despre cine vorbesc. Ștefan ”Piști” Covaci a fost primul antrenor român care a zguduit fotbalul. Cum a făcut-o? Simplu. Câștigând nu una, ci două Cupe ale Campionilor Europeni. Diferența dintre el si Ienei e că el a câștigat cele două cupe cu Ajaxul lui Cruyff, cea mai mare echipă din lume, în acele vremuri.

Da, Piști Covaci a antrenat cea mai mare echipă din lume. Și a câștigat cu ea două Cupe ale Campionilor Europeni. Încă suntețti suprinși că nu ați auzit de el? Nu ar trebui. Presa din România stă sub călcâiul unui câine bătrân și foarte frustrat, care nu suportă Steaua și care nu suportă ideea că el a fost un antrenor cel mult mediocru, nedem nici măcar de a sta în aceeași cameră cu Ienei și Covaci.

Dar să ne întoarcem la Piști. Ștefan Covaci s-a născut la data de 2 octombrie, în 1920, la Timișoara. A iubit fotbalul încă din primii ani de viață și aproape că l-a început în Belgia, pentru că Piști a semnat cu Charleroi la vârsta de 18 ani. Acolo a și jucat, pe extrema stângă, până când, din cauza războiului, a fost arestat de nemți.

Aceștia l-au prins în Franța, în localitatea Haspres, la 20 mai 1940. Piști era un refugiat, la fel ca alții din acele vremuri. Dar nu a fost orice fel de refugiat. La 34 de ani distanță de la arestarea sa de către nemți, primăria acestui mic orășel din nordul Franței i-a dat medalia de onoare a orașului și l-a numit “le plus Francais des Roumains”. Haspresienii au fost pragmatici. Prin acea medalie, au reușit și ei să se mândrească cu faptul că orășelul lor a fost vizitat cândva de cel care, în 1974, era antrenorul naționalei Franței. Da, tot despre Piști Covaci e vorba.

Dar haideți să nu ne mai lungim și să punem negru pe alb performanțele sale. După ce a antrenat cele două echipe clujene, Universitatea și CFR, după ce a stat vreo 5 ani ca secund, la naționala României, Piști a înregistrat primul său succes la Steaua București, în 1967. În acel an, a luat titlul de campion național. Apoi a luat două cupe, în sezoanele 68-69 și 69-70.

De la Steaua, a trecut la marele Ajax, unde i-a luat locul lui Rinus Michels, marele Rinus Michels. Iar în echipa Ajaxului a dat peste și mai marele Johan, geniul care a ars numărul 14 în istoria fotbalului mondial. Cruyff avea doar 24 de ani când l-a întâlnit pe Piști, însă, împreună, au făcut istorie. În cei doi ani la Ajax, Piști a luat două titluri, o cupă, două Cupe ale Campionilor, o Supercupă a Europei și o Cupă Intercontinentală. Și apoi a plecat la naționala Franței.

A antrenat și naționala noastră, evident. Apoi a mai trecut și pe la Panathinaikos, cu care a luat o cupă a Greciei, și Monaco. Cu siguranță nu e puțin. Nu are cum să fie. Dacă era, nu ar fi avut așa mare impact asupra unor importanți antrenori francezi precum Hidalgo sau Wenger, sau asupra românilor Ienei, Iordănescu, Dumitriu și Pițurcă.

Piști a fost prezent, un pic, și la Sevilla

Circulă zvonuri că Piști Covaci ar fi contribuit puțin și la Cupa Campionilor Europeni pe care Steaua București a câștigat-o la Sevilla. O contribuție foarte mică, dar care a contat mai mult decât prostiile debitate de oameni ca Mircea Lucescu. Conform zvonurilor, în acel an, cei de la Real Madrid nu au vrut ca rivala lor să fie câștigătoare. Astfel, un influent personaj din anturajul lor a luat legătura cu Piști, care atunci locuia în Franța, și l-a rugat să discute cu Vautrot, arbitrul francez al finalei.

Piști Covaci a acceptat bucuros. Într-o discuție care a avut loc la Nisa, nu i-a cerut să ajute Steaua, ci să arbitreze corect. Și asta s-a și întâmplat. Vautrot a arbitrat perfect meciul. Să nu înțelegeți de aici ce nu trebuie. Steaua a meritat acel trofeu și l-a câștigat corect. Și a intrat în istorie, acolo unde Piști Bacsi o aștepta deja.

Ștefan Covaci a murit în 1995. La moartea sa, Jaques Chirac, președintele de atunci al Franței, a întrerupt o ședință de guvern pentru a ține un moment de reculegere. Da, Piști a lăsat urme adânci, așa cum fac toți uriașii.

Photo credit: www.freejournalist.eu

The post Piști Covaci, un uriaș care a lăsat urme adânci appeared first on Steaua Liberă.

O poveste veche

Deja, toata lumea stie povestea preferata a cainilor lui Lucescu. „Ienei a fost un antrenor slab, jucatorii Stelei din anii 80 au fost slabi, Steaua a fost slaba si doar datorita lui Ceausescu a facut performanta.” Toate performantele obtinute de „militari” in acei ani sunt irelevante pentru cainii care au fost si mai buni, si mai curati, si mai frumosi, si mai destepti, si mai si. Din pacate pentru ei, e destul sa cauti timp de 2 minute pe internet, ca sa afli adevarul.

Iar adevarul e ca Steaua a fost o super echipa, cu un super antrenor, cu super fotbalisti, care a realizat super performante. In acelasi timp, Dinamo Bucuresti s-a facut de rusine peste tot pe unde a ajuns.

In interviul din Gsp, Dinu l-a criticat pe Ienei, spunand ca nu stia nimic. Asadar, trebuie neaparat sa analizam carierele celor doi antrenori.

Cornel Dinu, un iubitor al prosoapelor

Pentru cei mai tineri, Cornel Dinu a fost un fundas dinamovist, unul foarte bun. Dar chiar daca era foarte bun, Marcelino Raducanu al nostru tot il umilea cand dorea, trimitand frumos mingea printre picioarele „Procurorului”.

Si daca a fost un fundas bun, nu la fel au stat treburile cand Dinu a devenit antrenor. A fost, in cel mai bun caz, un antrenor mediocru. In toata cariera sa, a castigat un titlu si doua cupe. In rest, a reusit mai degraba sa se faca de rusine, antrenorul Dinu fiind recunoscut azi doar pentru un prosop aruncat in Giulesti si pentru faimoasa victorie a Forestei Falticeni, cu Dinamo, echipa pe care chiar el o antrena.

In ciuda carierei lipsite in totalitate de rezultate, Dinu a reusit cumva sa ajunga selectioner. Da, a antrenat nationala Romaniei in preliminariile pentru World Cup ’94. Acela a fost cel mai bun mondial la care a participat Romania vreodata, dar putea sa nu fie. Daca Dinu nu era dat afara, dupa o infrangere 5-2 cu Cehoslovacia, astazi nu mai aveam amintiri placute din anul 1994. Dar a fost inlocuit cu Iordanescu, Romania s-a calificat de pe primul loc si azi ne laudam cu golurile marcate de Hagi, Ilie Dumitrescu sau Raducioiu.

Cand antrenezi fotbalisti precum Hagi, Dumitrescu, Belodedici sau Prodan, dar te faci de rusine, atunci trebuie sa te intrebi daca meseria de antrenor e pentru tine. Si, bineinteles, trebuie sa o lasi moale rau de tot cu criticile la adresa altor antrenori.

Emeric Ienei a pus Romania pe harta fotbalului mondial

Un articol nu e destul pentru a vorbi despre performantele obtinute de Emeric Ienei ca antrenor. Chiar si o carte ar fi prea putin. Dar o sa incercam sa prezentam pe scurt realizarile celui mai mare antrenor roman din istorie.

Ca antrenor principal, nea Imi a venit la Steaua in 1975. A stat pana in 1978 si a castigat 2 titluri si o cupa. Dupa o pauza de cativa ani, s-a intors la echipa lui de suflet in 1983. A stat un an si a fost inlocuit cu Halagian. Insa „armeanul” a stat la echipa doar patru luni. Apoi a fost dat afara si Ienei a fost rechemat.

Astazi, Halagian sustine ca el a facut Steaua ’86 si ca, daca nu ar fi fost el, echipa noastra nu ar fi castigat niciodata Cupa Campionilor Europeni. Cand spune se bazeaza doar pe patru lucruri: Barbulescu, Bumbescu, Boloni si Radu II. Acestia sunt fotbalistii care au venit la echipa noastra in acele patru luni cat Halagian a antrenat.

E de ras!

In primul rand, Tudorel Stoica, Duckadam, Iovan, Balint, Belodedici, Majearu, Iovan, Piturca si Lacatus erau deja la echipa in momentul in care a venit „armeanul”. In al doilea rand, cei patru care au venit in 1984 au fost adusi de Ion Alecsandrescu, creierul Stelei din acele vremuri. Daca el nu dorea un jucator, acesta nu ajungea la Steaua. Si, in al treilea rand, patru luni nu e destul ca sa creezi un jucator de clasa mondiala sau o echipa castigatoare de CCE.

Pentru asta ai nevoie de cativa ani. Emeric Ienei a avut doi ani la dispozitie. In acei doi ani, a castigat un titlu, apoi o cupa, o Cupa a Campionilor Europeni si inca un titlu. A plecat la nationala, dar a lasat in urma sa o masinarie perfecta, care a dominat fotbalul european din ce-a de-a doua jumatate a anilor 80.

Plini de invidie si frustrari, oameni ca Dinu si Lucescu spun azi ca Steaua acelor ani platea jucatorii adversi pentru a se da la o parte. Am vrea sa stim, asadar, cu cat l-a platit Steaua pe Van Basten. Pentru ca, evident, nu a fost destul. Olandezul nu s-a dat la o parte, in finala din ’89. Nici el, dar nici colegul lui, Ruud Gullit. Nu s-a dat nici Romario, dupa ei, si nu s-a dat nici Rui Aguas, inaintea lor. Dar s-au dat Ali McCoist, Dasaev, Scifo, Tanju Colak, Schuster sau Urruti. Ce sa intelegem de aici? Ca Steaua avea bani pentru unii, nu si pentru altii? O sa ne explice domnul Dinu la un moment dat, cand o sa ne explice si de ce prietenul sau, Lucescu, nu a calificat nationala Romaniei la Cupa Mondiala din 1986, adica din acelasi an in care Steaua a castigat CCE.

Coppa del Mondo Italia ’90

Dupa succesul de la Sevilla, Emeric Ienei a fost automat promovat la nationala, in locul pierzatorului permanent, Mircea Lucescu. Misiunea lui a fost aceeasi: performanta. Si chiar daca nu a reusit sa se califice la EURO 1988(Romania a terminat pe locul 2 in grupa de calificari, la un punct de Spania, pe care chiar a batut-o cu 3-1, la Bucuresti. Din pacate, un egal, cu Austria, la Vienna, chiar in ultimul meci, ne-a fost fatal.) a reusit sa duca nationala la Cupa Mondiala din 1990.

Pentru Romania, a fost primul campionat mondial dupa o pauza de 20 de ani (adica 4 editii consecutive la care nu am participat). Ar fi trebuit sa ne calificam in 1986, insa Lucescu a reusit performanta de a se face de rusine cu Irlanda de Nord, chiar la Bucuresti. Cu o echipa plina atunci de Corasi, Iorgulesti, Mateuti sau Geolgai, una in care manji tineri precum Belodedici, Balint sau Lacatus nu aveau loc si in care fotbalisti maturi precum Piturca sau Stoica nu erau doriti, cel poreclit Il Muce a pierdut meciul decisiv de la Bucuresti. Irlanda de Nord ne-a batut cu 1-0, apoi a facut un blat cu sora mai mare, Anglia, si s-au calificat mai departe impreuna.

Esecul rusinos al lui Mircea Lucescu da si mai mare valoare calificarii la CM din 1990. Prin urmare, il face si pe Ienei un antrenor si mai valoros.

La acel mondial, Romania s-a calificat dupa ce a lasat acasa Danemarca fratilor Laudrup. Apoi a terminat pe locul 2 intr-o grupa in care au mai participat Camerunul lui Mila, Argentina lui Maradona si Uniunea Sovietica a aceluias Dasaev. A trecut in optimi si a facut 0-0 cu Irlanda, echipa care la acel mondial fusese egala Angliei lui Lineker si a Olandei lui Van Basten. Din pacate, am pierdut acel meci la penaltiuri si nu am mai apucat sa intalnim Italia lui Schillaci. Daca o faceam, azi ne aduceam aminte cu multa bucurie si de acea Coppa del Mondo.

Bunul simt si caracterul frumos au facut ca Emeric Ienei sa nu se puna niciodata inaintea elevilor sai. Ca un parinte, a preferat mereu sa-i lase pe ei in lumina reflectoarelor, sa fie ei vedetele. Ar fi putut, desigur, sa-si faca si el reclama, asa cum face Lucescu astazi. Iar reclama sa nu ar fi fost mincinoasa, ca in cazul lui Il Muce. Toate laudele ar fi fost meritate, pentru ca Emeric Ienei a fost creatorul unor echipe fabuloase. Steaua 86 si Romania 90 ii apartin. Sunt doar ale lui. Asa cum si performantele acelor ani sunt doar ale lui.

Emeric Ienei a fost un antrenor imens. Cel mai important, este un om imens, un gentleman urias, intr-o lume plina de aruncatori de prosoape.

Nu, Emeric Ienei nu a fluturat niciodata prosoape, pentru a-si umili advesarii. Nu asta e caracterul sau. Dar i-a invins pe teren, cu valoare, cu bun simt si cu mult respect. Iar asta il face si mai mare, mult prea mare pentru oameni mici precum Dinu sau Lucescu.

Nea Imi i-a invins din nou

In cautarea de senzational, cei de la Gsp l-au contactat si pe nea Imi, pentru a-i spune repede ce a zis Cornel Dinu. Deloc surprinzator, cel mai mare antrenor roman din toate timpurile a raspuns ca un gentleman, demonstrand ca bunele maniere nu se pierd odata cu trecerea anilor.

„Eu îl apreciez ca jucător şi ca antrenor. Nu luaţi asta ca pe un semn de slăbiciune din partea mea. Este doar un semn că un om inteligent nu intră în astfel de discurs. Cedez eu primul, pe principiul vechiului proverb,” a spus nea Imi pentru Gsp.

Si, bineinteles, a sarit si in apararea Stelei, echipa pe care a iubit-o mereu.

„Nu cu mitraliere şi cu tancuri i-am învins pe cei de la Barcelona! Nu aşa a ajuns Steaua şi în finala Cupei Campionilor din ’89, ci pe valoare demonstrată în iarbă!”

Daca esti stelist, nu ai cum sa nu-l iubesti si pe Emeric Ienei.

The post De ziua lui, Dinu il ataca pe Ienei, pentru a-i face cadou lui Lucescu appeared first on Steaua Liberă.

Dupa ce a trecut de Vejle, Honved, Kuusysi Lahti si Anderlecht, Steaua a ajuns in sfarsit la Sevilla, tinta finala, visul oricarei echipe de fotbal de pe continent. Cupa Campionilor Europeni era mai aproape ca oricand. Intre ea si baietii nostri exista doar un singur lucru: puternica echipa FC Barcelona.

Faimosul antrenor englez, Terry Venables, antrena echipa catalana. In 1985, revista World Soccer l-a numit „Managerul Anului”. Din cei 13 fotbalisti folositi in finala de la Sevilla, 11 erau international. FC Barcelona avea un international vest german (Bernd Schuster), un international scotian (Steve Archibald) si 9 international spanioli(Javier Urruticoechea, Gerardo Miranda, Migueli, Julio Alberto Moreno, Víctor Muñoz, José Ramón Alexanko, Francisco José Carrasco, Marcos si Pichi Alonso). Doar Pedraza(care a jucat, totusi, pentru Spania U18) si Josep Moratalla nu si-au reprezentat tara la nivel de seniori. Catalanii ajunsesera in finala de la Sevilla dupa ce au trecut de Sparta Praga, Porto, Juventus si IFK Goteborg.

Chiar daca FC Barcelona din acea vreme nu avea palmaresul celei de acum, era, totusi, o echipa mare. Avea deja in vitrina doua cupe ale cupelor, castigate in 1979 si 1982, plus inca 3 trofee ale Cupei Oraselor Targuri. Si, de-a lungul timpului, transferase fotbalisti fabulosi, precum Johan Cruyff si Diego Maradona.

In comparatie cu ea, Steaua era o echipa de necunoscuti. Nu avea in lot vedete internationale, iar jucatorii care fusesera totusi selectionati la nationala Romaniei nu erau considerati jucatori de baza, exceptia fiind, bineinteles, Loti Boloni. Mai mult, Steaua juca in finala fara capitanul Tudorel Stoica. Asadar, vitezistii nostri erau vazuti de toata lumea drept victime sigure.

Ce putea sa faca o mica echipa din Romania, impotriva unui urias ca FC Barcelona?! Putea sa lupte si sa creada in sansa ei. Si asta a si facut. Baietii nostri au intrat pe teren, au strans pumnii si, la fel ca spartanii de la Termopile, le-au strigat „persanilor” catalani: „Veniti si luati-o”. Vorbeau despre Cupa Campionilor Europeni, singurul si cel mai ravnit trofeu, dupa care viseaza intreaga europa fotbalistica.

Steaua Bucuresti – FC Barcelona

7 Mai, 1986 – Sevilla

Scor: 0-0, 2-0 dupa penaltiuri.

Steaua Bucuresti: Duckadam – Iovan, Belodedici, Bumbescu, Barbulescu – Majearu, Balan (Puiu Iordanescu, min. 72), Boloni, Balint – Lacatus, Piturca (Marin Radu, min. 111). Antrenor: Emeric Ienei

FC Barcelona: Urruti – Gerardo, Migueli, Alexanko, Julio Alberto – Marcos, Munoz, Schuster (Moratalla, min. 85), Pedraza – Archibald (Pichi Alonso, min. 100), Carrasco. Antrenor: Terry Venables

Povestea finalei de la Sevilla e cunoscuta de toti romanii, fie ca sunt stelisti sau nu. Cu Tudorel Stoica suspendat, Lucica Balan a intrat in primul 11, iar Puiu Iordanescu a trecut de pe postul de secund, pe cel de rezerva.

Si daca asta n-ar fi fost destul, Steaua nici macar nu a putut sa joace in propriile sale culor. Baietii nostri au fost nevoit sa poarte un echipament alb, cu dungi de culoare rosie. Acesta a fost ales strategic, deoarece Sevilla FC, echipa care juca toate meciurile de acasa pe stadionul Ramon Sanchez Pizjuan, purta aceste culori. Stelistii nostri sperau astfel sa atraga de partea lor macar o parte din publicul prezent la meci.

Nu ca ar fi fost nevoie. In momentul in care arbitrul francez Michel Vautrot a fluierat startul partidei, spiritul razboinic al baietilor nostri a intrat imediat in actiunie. Timp de 120 de minute, cele doua echipe au luptat corp la corp, pe teren neobservandu-se vreo diferenta intre ele. Din acest motiv, dupa 120 de minute, scorul ramasese neschimbat, 0-0.

Totul a fost decis la penaltiuri, acolo unde Helmuth Duckadam si-a castigat porecla „Eroul de la Sevilla”. Portarul aradean a aparat 4 penaltiuri consecutive, o performanta in sine, distrugand orice speranta a catalanilor. Alexanko, Pedraza, Pichi Alonso si Marcos au parasit in lacrimi duelurile pe care le-au avut cu Duckadam, vazandu-se neputinciosi in fata romanului care parea transformat intr-un urias ce umplea intreaga poarta.

Din pacate, presiunea meciului a facut ca expertii Majearu si Boloni sa rateze si ei loviturile de la unsprezece metri, de neuitat ramanand reactia lui Loti, care a insistat sa trimita, totusi, in poarta mingea respinsa de Urruti. Si bine ca a facut-o. Pentru ca acel gol nevalabil l-a scos din transa pe Urruti, stergand si ghinionul care plutea deasupra echipei noastre.

A fost tot ce le-a trebuit tinerilor Lacatus si Balint. „Fiara” a tras cu atata sete, incat legenda spune ca si acum mai vibreaza transversala portii de pe Ramon Sanchz Pizjuan. Da, Laca a lovit bara, dar mingea a intrat si in poarta. A fost un sut imposibil de scos. Asa cum a fost si cel al lui Balint, care l-a pacalit pe Urruti, trimitand in directia opusa celei pe care a plecat portarul catalan.

Cu Duckadam aparand si al patrulea penalty, Romania a sarit in aer, asa cum ne-a aratat si Teoharie Coca-Cosma, comentatorul acelei partide.

„Apara Duckadam!!! Suntem finalisti! Am castigat cupa! Cupa Campionilor Europeni este la Bucuresti!”

Aceste cuvinte ale lui Teoharie Coca-Cosma vor ramane pe veci in istoria Stelei. Chiar daca, de emotie, comentatorul roman a gresit, spunand ca stelistii sunt finalisti, cand, de fapt, ei castigasera trofeul. Insa asta nu a contat atunci si nu mai conteaza nici acum. Emotiile au fost puternice pentru toti. Sa nu uitam ca Barbulescu a fugit sa „fure” trofeul imediat dupa ultimul penalty aparat de Duckadam. Si sa nu uitam si ca, tot din cauza emotiilor, Iovan, capitanul din acel meci, a ridicat cupa intr-un mod amuzant si ciudat, prinzand-o de toarte. Drept urmare, fata sa a fost intr-o anumita masura acoperita de trofeu.

Acestea sunt amintirile frumoase pe care le vom purta mereu in suflet, care ne vor insoti la orice meci de-al Stelei, fie ca vom juca in ultima liga sau in Champions League.

Puteti urmari mai jos duelul de la penaltiuri.

Steaua Sevillana – Adevarata generatie de aur a fotbalului romanesc

Noi, romanii, iubim sa vorbim despre generatii de aur. La fotbal, Generatia de Aur e considerata cea a lui Hagi, cea care a participat la mondialele si europenele din anii 90. Insa acea generatie, desi avea foarte mare valoare, nu a castigat nimic.

In data de 7 mai, la Sevilla, Steaua Bucuresti a castigat cel mai ravnit trofeu european. Cupa Campionilor Europeni, fie ca vor recunoaste unii sau nu, este un trofeu de nivelul Cupei Mondiale. Din acest motiv, acea generatie a Stelei a fost adevarata Generatie de Aur a fotbalului romanesc. Mai ales ca trofeul castigat in acea seara la Sevilla a fost urmat de alte performante, la fel de incredibile. Steaua a mai castigat si o Supercupa a Europei, a jucat pentru Cupa Intercontinentala si a dominat a doua jumatate a anilor 80, jucand inca o finala a Cupei Campionilor Europeni in 1989.

Toate aceste realizari i-au adus recunoastere internationala, presa vestica numind echipa noastra drept cea mai buna din Europa acelor ani.

Eroii de la Sevilla

Helmuth Duckadam 

Stefan Iovan

Miodrag Belodedici

Adrian Bumbescu

Ilie Barbulescu

Tudorel Stoica

Ladislau Boloni

Mihail Majearu

Gabi Balint

Marius Lacatus

Victor Piturca

Anghel Iordanescu

Lucian Balan

Marin Radu

Anton Weissenbacher

Constantin Pistol

Dumitru Stangaciu

Emeric Ienei

Dusmanii Stelei vor spune mereu ca aceasta echipa a fost facuta cu arcanul. Vor spune ca Steaua a luat jucatori de top, fara voia lor. Si vor urla ca echipa noastra a avut noroc. Doar ca aceste minciuni nu vor reusi niciodata sa scada importanta acestei realizari.

Desi talentati si foarte valorosi, jucatorii nostri nu erau vazuti atunci drept cei mai buni din tara. Din tot lotul, doar Boloni jucase la Euro ’84. Iar pentru calificarile la cupa mondiala din 1986, doar Lacatus, Boloni, Iovan, Barbulescu si Piturca au avut minute jucate. Dintre acestia, doar Iovan si Boloni au prins mai mult de un meci ca titulari. „Marele” Mircea Lucescu nu a mizat deloc pe stelisti in anii 80 si asta s-a vazut. La Euro ’84, nationala tarii noastre a terminat pe ultimul loc in grupa, facand un singur egal. Iar la Cupa Mondiala din ’86 nici macar nu s-a calificat.

Da, in anul in care Steaua devenea regina Europei, Romania vedea de acasa campionatul mondial.

Cat despre jucatorii luati cu arcanul, cel mai bine e sa-l lasam pe Boloni sa explice acest mit. Pentru cei care nu stiu, Loti nu prea a vrut sa plece de la Targu Mures pentru a veni la Steaua. Echipa noastra a fost nevoita sa se dea peste cap pentru a-l convinge. I-a facut totul pe plac lui Loti, amenajandu-i chiar si un cabinet stomatologic in Ghencea. Boloni era si medic dentist, nu doar fotbalist de nationala, si muncea in cabinetul din Ghencea cate 3 ori pe zi.

„Lacatus imi tinea diverse instrumente necesare”, avea sa spuna Loti intr-un interviu dat acum cativa ani.

Da, Laca il ajuta pe Loti la cabinetul stomatologic. Va surprinde? Nu ar trebui. Steaua ’86 a fost o familie si de aici si-a tras toata puterea. Erau toti ca fratii si, drept urmare, au cucerit lumea. Pacat ca, azi, unul din ei le-a intors spatele celorlalti.

Intotdeauna vor exista frustrati care sa incerce sa isi bata joc de performanta obtinuta de Steaua la Sevilla. Daca ii veti intalni, sa le spuneti doar atat:

Voi va bucurati de blaturi si incendii intamplatoare.

Noi sarbatorim Sevilla, cea mai mare realizare!

The post Sevilla – Cea mai mare realizare appeared first on Steaua Liberă.