Ce a realizat antrenorul Lucescu în carieră

Meciurile de calificare din Grupa H, zona UEFA, au luat sfârșit. Deși a nimerit într-o grupă destul de ușoară, una dintre cele mai accesibile grupe de calificare din istorie, naționala României, condusă de pe bancă de Mircea Lucescu, s-a făcut de rușine. Ca de obicei, însă, Lucescu s-a folosit de un rezultat bun obținut cu cea mai slabă echipă din grupă pentru a se lăuda. În conferința de presă, acesta a declarat că cei care îl contestă ”nu vor face ce am făcut eu nici în 2000 de ani”. Să vedem așadar ce a realizat antrenorul Lucescu în cariera sa.

România mai păstrează șanse de calificări la Cupa Mondială din 2026 doar datorită faptului că FIFA, din dorința de a obține mai mulți bani, a făcut ca următorul campionat mondial să fie unul cu 48 de echipe. Așadar naționala mai are un baraj pe care trebuie să îl joace, o ultimă șansă de calificare. Cum spune însă texanul, vorbim despre șansa de supraviețuire a unui bulgăre de zăpadă în iad. Și asta deoarece România va juca cu una dintre Italia, Turcia, Danemarca și Ucraina, va juca în deplasare, va juca un singur meci, nu tur-retur.

Niciuna dintre cele 4 echipe enumerate mai sus nu e mai slabă decât Austria și Bosnia, echipe care au terminat peste Româna în Grupa H. Am avut mare noroc nimerind într-o grupă ușoară, dar superficialitatea lui Lucescu și selecția făcută greșit au făcut ca România să piardă ambele meciuri cu Bosnia, să piardă cu Austria și să fie singura echipă din grupa H care a luat gol (goluri chiar, San Marino a marcat singurele sale goluri din calificări cu noi) cu San Marino.

După asemenea eșecuri, te-ai fi așteptat ca Lucescu măcar să nu zică nimic. Acesta a fost însă extrem de arogant pe parcursul acestor calificări. Și a continuat la fel și ieri seară. Acesta este și motivul pentru care am făcut acest articol.

Discutând despre cariera antrenorului Lucescu, vă spun de la început că aceasta poate fi împărțită în 2, înainte de Ucraina și după Ucraina.

Ce a realizat antrenorul Lucescu înainte de a ajunge în Ucraina

La Hunedoara am mers din prietenie pentru Radu Nunweiller, care evolua acolo de un an. Pentru asta a trebuit să apelez la Ilie Verdeț, la Comitetul Central. El fusese și prim secretar la Hunedoara.

Mircea Lucescu

Cariera antrenorului Lucescu a început în 1979, când a devenit antrenor-jucător al celor de la Corvinul Hunedoara. Cu ei, Lucescu a promovat în Divizia A la sfârșitul sezonului 1979-1980. Au urmat un loc 6 în sezonul 1980-1981 și un loc 3 în 1981-1982. Nu neapărat cele mai rele rezultate, dar nici rezultate care să te dea pe spate.

În niciun caz rezultate care să îl recomande pe Mircea Lucescu la Națională. Totuși, acesta a fost numit selecționer al României în 1981, la 2 ani după ce s-a apucat de antrenat, având la activ o promovare în Divizia A și un loc 6. Cum s-a întâmplat asta? Greu de explicat. Poate că cei care conduceau atunci fotbalul românesc au decis să îi dea o șansă unui antrenor netestat, să riște. Sau poate că FRF a decis atunci să meargă pe mâna unui personaj pe care sistemul îl cunoștea foarte bine.

Fuga lui Marcel Răducanu în Germania

La conferința de presă de ieri, Mircea Lucescu a făcut o declarație interesantă. A spus așa: ”Am fost căpitan doar la echipa națională”. Și așa a și fost. La Dinamo, el nu a fost căpitan. Acolo a fost căpitan Cornel Dinu. Dinu a fost căpitan la Dinamo deși era cu 3 ani mai tânăr ca Lucescu și deși a ajuns la acea echipă la 3 ani distanță după ce Lucescu a debutat pentru ea, acela fiind de altfel debutul său ca profesionist.

O situație ciudată, nu? Sau poate nu era chiar atât de ciudată, având în vedere că azi aflăm că Dinu și Lucescu nu au fost chiar prieteni pe vremea când erau jucători. Așadar, chiar dacă nu a avut parte de susținerea colegilor la Dinamo, Lucescu tot a ajuns căpitan la naționala unde sistemul avea un control mai mare.

Mircea Lucescu a fost numit selecționer în 1981, fiind lăsat să antreneze Corvinul în paralel. Numirea a venit după unul dintre cele mai importante momente din istoria fotbalului românesc: fuga lui Marcel Răducanu în Germania.

Răducanu era atunci unul dintre cei mai mari fotbaliști români în activitate. În 1980, adică chiar înainte de a fugi, fusese numit chiar Fotbalistul Român al Anului. Un om de bază la națională, acesta a decis ca, în vara lui 81, în timpul unui turneu al naționalei în Germania (jocuri amicale), să fugă din țară.

Scandalul care a urmat a fost uriaș. Ura sistemului a fost atât de mare încât Răducanu a fost șters practic din istorie, din statistici, ca și cum nu ar fi existat. Selecționerul Valentin Stănescu a mai prins 3 meciuri la națională, după care a fost dat afară. A fost adus Lucescu, în octombrie. De ce, într-un moment în care România avea antrenori destul de buni (Nicolae Nicușor la Dinamo, Oblemenco la Craiova), a optat sistemul pentru unul total lipsit de experiență, fără mari realizări?

Poate pentru că le-a plăcut comuniștilor să riște. Sau poate din aceleași motive pentru care Lucescu a fost numit căpitan la Națională chiar dacă nu era căpitan la Dinamo.

La primul meci pe banca naționalei, 0-0 la Berna cu Elveția în ‘81, am făcut o reclamă la lapte, iar cu cei 500 euro primiți am cumpărat un video, pe care l-am folosit pentru analizele partidelor. Mario Widmer, jurnalist la Blick, m-a ajutat. Îl știam de la Mondialul din ‘70, am rămas prieteni, l-am invitat și la Mamaia într-o vacanță.

Mircea Lucescu

Astăzi, Lucescu se laudă cu prietenii pe care îi avea în occident, pe vremea când nu era bine să ai prieteni acolo. Se laudă că era lăsat să meargă la meciuri demonstrative în țările capitaliste, cu foarte multe lucruri ciudate pentru România anilor 80 și pentru fotbalul românesc de după fuga lui Marcel Răducanu.

Din fericire pentru el, foarte puțini spun ceva despre asta.

Selecționerul Lucescu a ratat calificarea la Cupa Mondială din 82. A ratat și calificarea la Cupa Mondială din 86, adică cea din anul în care Steaua a cucerit CCE. S-a calificat totuși la Europeanul din 84. Realizări de antrenor mare? Nu chiar.

Lucescu nu a fost unul dintre antrenorii de top ai anilor 80

Anii 80 nu au fost prea buni cu Mircea Lucescu, cu antrenorul Lucescu. În această perioadă, a reușit să cucerească 3 trofee: cupa din 85-86 și titlul și cupa în 89-90. S-a cam făcut însă de rușine cu Dinamo în Cupele Europene, acolo unde Dinamoul lui Nicușor, Universitatea lui Oblemenco și Steaua lui Ienei și Iordănescu au făcut treabă serioasă!

Că a vrut sau nu, Lucescu a fost așadar mereu în umbra acestor 4 antrenori în anii 80. Chiar nu avea cum să nu fie, în condițiile în care echipa sa era umilită în Europa de echipe slabe precum 17 Nentori sau Mechelen.

ABBA în Italia

După ce a câștigat titlul în România, Lucescu s-a dus în Italia. Nu s-a dus la echipe mari. A semnat cu Pisa în sezonul 1990-1991. A fost dat însă afară înainte de finalul sezonului, echipa retrogradând. S-a dus la Brescia, care era în Serie B, pe care a reușit să o promoveze în Serie A. La Brescia, Lucescu și-a adus foarte mulți români: Hagi, Răducioiu, Sabău, Mateuț, Lupu. Toți au fost jucători de top, dar rezultatele au lipsit pentru Brescia antrenată de Lucescu.

Nu doar că nu au fost rezultate, dar Brescia chiar a reușit să retrogradeze. Cu Hagi în echipă, Mircea Lucescu a reușit să retrogradeze Brescia. Despre acest eșec nu se vorbește așa cum ar trebui să se vorbească.

Vorbim despre unul dintre marile eșecuri din cariera lui Lucescu. Astăzi, să ai un jucător precum Hagi în echipă și să retrogradezi e inimaginabil. Și foarte probabil că atunci era la fel, cel puțin până când Lucescu a transformat inimaginabilul în realitate.

Abilul Lucescu, însă, a reușit să transforme și acel eșec în mare realizare. Cumva, acesta a reușit să sugereze că jocul excelent făcut de Hagi la World Cup 1994 a fost rezultatul antrenamentelor pe care le-a făcut la Brescia, în Serie B.

În orice caz, după acel mondial, Hagi s-a dus la Barcelona, în timp ce Brescia a terminat pe ultimul loc în Serie A în sezonul 94-95. Alt eșec al lui Lucescu despre care nimeni nu vorbește.

În iulie 1996, Lucescu a semnat cu Reggiana. A stat la această echipă doar câteva luni, fiind dat afară în noiembrie, același an.

Nașterea mitului marelui antrenor Lucescu

În 1997, Lucescu s-a întors în România, la Rapid. Aceia au fost anii în care a început să apară mitul marelui antrenor Lucescu. În ciuda numeroaselor eșecuri înregistrate până atunci, mult mai multe decât cele 3 trofee cucerite (un titlu și 2 cupe), Lucescu era prezentat de presa din România drept unul dintre marii antrenori ai României. Și chiar nu era așa.

Puiu Iordănescu, spre exemplu, făcea în acea perioadă lucruri destul de frumoase cu Naționala. Emeric Ienei era și el activ. Ba chiar din spate veneau unii antrenori care la acel moment păreau interesanți. Țiți Dumitriu, spre exemplu, a fost unul dintre ei.

Dumitriu a câștigat 3 titluri consecutive cu Steaua în perioada 94-97. A mai câștigat atunci 2 Cupe și 2 Supercupe. A jucat cu Steaua în noua Champions League, varianta modernizată a Cupei Campionilor Europeni. Ba chiar a reușit să ajungă în sferturile de finală a Cupei Cupelor, cu AEK Atena, în sezonul 97-98. Totuși, cel ridicat în slăvi de presa sportivă de atunci a fost tot Lucescu. De ce? Greu de spus. În primul său sezon la Rapid, Lucescu s-a făcut din nou de rușine, pierzând titlul în fața lui Stoichiță.

A reușit însă să câștige Cupa României în 1997-1998. Așadar, înainte de marea sa numire ca antrenor la Interul lui Ronaldo, Lucescu avea în palmares trecute doar 3 cupe și un titlu național. Adică palmaresul său era cu mult sub cel al lui Țiți Dumitriu, antrenor pe care l-am menționat mai sus.

Totuși, nu Țiți a ajuns la Inter, ci Lucescu. A ajuns acolo datorită prieteniei dintre Giovanni Becali și Massimo Moratti. A fost marea șansă a carierei lui Lucescu, a fost o șansă pe care el a irosit-o.

Lucescu, obișnuit să fie șef, nu a reușit să câștige vestiarul plin de vedete al celor de la Inter. Nu a știut cum să îi aducă de partea sa pe jucători uriași precum Pagliuca, Bergomi, Zanetti, Djorkaeff, Baggio, Simeone, Zamorano și, evident, Ronaldo. De performanțe nici nu are rost să vorbim. Lucescu a părăsit Inter în martie, anul următor, adică după doar câteva luni de stat. L-a părăsit după un conflict cu Rolando, după ce Taribo West i-a aruncat tricoul în față.

Cum însă fiecare șut în fund e un pas înainte, Lucescu s-a întors imediat la Rapid și a reușit să își treacă în cont titlul din sezonul 98-99, titlu la care au mai contribuit alți trei antrenori: Țiți Dumitriu, Rednic și Manea. A câștigat și Supercupa, în 1999, dar apoi a înregistrat un nou eșec în sezonul 99-2000, pierzând titlul în fața celor de la Dinamo.

Prietenia cu Giovanni Becali i-a adus însă în 2000 numirea ca antrenor la Galatasaray. Palmaresul său includea în acel moment 4 cupe, 2 titluri și o supercupă, plus numeroase eșecuri. Dar chiar și așa a reușit să ajungă la o echipă care tocmai ce câștigase Cupa UEFA.

Galata era o forță în acea perioadă. Era o echipă foarte bine construită de Fatih Terim, o echipă cu mulți jucători de top: Hagi, Popescu, Taffarel, Jardel, Emre, etc. Deși nu se poate spune că a avut o foarte mare contribuție, Lucescu a reușit să câștige, în chiar primul său meci oficial la Galata, Supercupa Europei din 2000. Atunci, a bătut Realul lui Raul.

A contribuit Lucescu cu ceva la câștigarea acelui trofeu? O contribuție sigur a avut, dar a fost una minimă, în niciun caz una decisivă. Mâna antrenorului Lucescu avea să se vadă mai târziu în acel sezon, când a reușit să piardă titlul în Turcia.

A cucerit titlul cu Galata în sezonul următor, apoi a plecat la Besiktas, club care în sezonul 2002-2003 se pregătea să își sărbătorească centenarul. Datorită acestui eveniment, la Besiktas s-a investit enorm. Lucescu a luat titlul, dar în sezonul următor a terminat pe 3. A plecat din Turcia cu scandal, atacând federația turcă, pe care a dat vina pentru eșecurile sale.

Ce a realizat antrenorul Lucescu după ce a ajuns în Ucraina

În 2004, Lucescu a semnat cu Șahtior. În acel moment, palmaresul său includea:

• 4 titluri naționale, în România și Turcia
• 3 cupe naționale, în România
• o Supercupă a României
• o Supercupă UEFA

2004 era deja anul în care toată țara cunoștea mitul marelui antrenor Lucescu. Toată țara știa deja cum el se luptase cu regimul comunist, cum a revoluționat fotbalul românesc al anilor 80, cum a contribuit la CCE-ul câștigat de Steaua, cum Valentin Ceaușescu îl tot lucra pe la spate și alte astfel de povești.

De ce vă tot spun aceste lucruri? Vi le spune fiindcă mitul marelui antrenor Lucescu ar fi putut să apară după perioada sa în Ucraina.

În Ucraina, Lucescu a câștigat 9 titluri. A câștigat 7 cupe și 8 Supercupe. A câștigat cu Șahtior și o Cupă UEFA. Să fi apărut mitul marelui antrenor Lucescu după aceste realizări, pe lângă cele menționate anterior, mai puțini l-ar fi putut contesta. Dar nu a fost așa. Din păcate pentru el, trăsura a fost pusă înaintea cailor. Iar acest lucru ne permite să punem întrebări și să nu credem chiar tot ce ne spune domnul Lucescu.

Și da, performanțele obținute de el în Ucraina chiar trebuie analizate serios. Vorbim totuși despre niște trofee câștigate într-un campionat slab și corupt. Sunt trofee luate cu o echipă în care Rinat Ahmetov a investit masiv. Dacă la începutul anilor 2000, înainte să vină Lucescu, la Șahtior era vedetă unul precum Aliuță, după venirea lui Lucescu echipa ucraineană a început să transfere jucători precum Fernandinho, Luiz Adriano sau Willian. Era o diferență uriașă așadar între Șahtior și celelalte echipe, diferență care i-ar fi asigurat chiar și lui Stoichiță câteva trofee.

După realizările din Ucraina, Lucescu ar putea pretinde că e unul dintre cei mai mari antrenori care au antrenat acolo, dar în niciun caz nu poate să spună că e cel mai mare antrenor român. La cine se referă atunci când zice că alții ”nu vor face ce am făcut eu nici în 2000 de ani”? Nu la alți antrenori români, fiindcă antrenori precum Ienei, Covaci și Puiu Iordănescu l-au întrecut cu mult.

Mircea Lucescu nu e nici măcar în Top 3 cei mai buni antrenori români

Mircea Lucescu nu este cel mai bun antrenor român. Cel mai bun antrenor pe care l-a dat vreodată România a fost Emeric Ienei, fiindcă el a fost singurul care a câștigat un trofeu european cu o echipă românescă. Și nu a câștigat orice trofeu european, ci cel mai important trofeu din fotbalul între cluburi, Cupa Campionilor Europeni.

Piști Covaci are 2 astfel de trofee. E greu pentru Lucescu să îl întreacă, așadar. Dar top 3-ul celor mai buni antrenori din fotbalul românesc este completat de Iordănescu, cel care are o Supercupă a Europei cu Steaua, care a jucat o finală de CCE cu Steaua și care a făcut două mondiale excelente, în 94 și 98.

E așadar Lucescu pe locul 4? Poate, dar nu e obligatoriu. Pițurcă, spre exemplu, a reușit performanțe surprinzătoare cu o națională a României foarte slabă. Boloni a antrenat și antrenează încă în fotbalul vestic, cel adevărat.

Ion Oblemenco și Nicolae Nicușor Dumitru au făcut performanțe europene cu Craiova și Dinamo, fără a avea la dispoziție resursele lui Lucescu. Și mai sunt oameni precum Valentin Stănescu, Țiți Dumitriu sau Armeanul Halagian. Cel din urmă, spre exemplu, a câștigat în România comunistă titlul cu FC Argeș. De 2 ori.

La 80 de ani, Lucescu trebuie să învețe să fie mai modest. Se visează mare antrenor, dar a luat bătaie de la Bosnia și în tur, și în retur. Se visează mare antrenor, dar alții au obținut rezultate mult mai mari în cariere mult mai scurte.

Lucescu antrenează de 46 de ani. Că îi place sau nu, are mai multe eșecuri umilitoare decât mari performanțe. Iar locul 3 ocupat în Grupa H de calificări la CM din 2026 este cu siguranță unul dintre marile sale eșecuri, pe aceeași treaptă cu calificarea ratată la mondialul din 86 sau retrogradarea cu Hagi în echipă.

Dacă a fost vreodată un antrenor bun, aia a fost cândva, acum prea mult timp. În acest moment, Lucescu e un antrenor slab. E un antrenor care a luat o națională a României care a făcut un Euro excelent în 2024 și pe care a prăbușit-o în 2025.

Nu doar că ar trebui să își țină gura, dar în niciun caz nu ar mai trebui să se laude.

Sau poate că nu. Adevărul e că, pentru noi, steliștii, e foarte bine ca Lucescu, unul dintre marii dușmani ai Stelei, să își încheie cariera cu un eșec care să îi șteargă pentru totdeauna mitul pe care i l-au construit prietenii din presă.