Prima iesire romaneasca de succes in lumea mare si civilizata a fotbalului, a fost turneul pe care faimoasa CCA l-a intreprins in octombrie 1956 in patria sportului rege. A fi invitat sa joci in Anglia in acei ani de Razboi rece, era o onoare deosebita si o recunoastere a ceea ce insemna atunci fotbalul romanesc reprezentat de clubul Armatei, iar rezultatele obtinute in compania unor echipe de prim plan din campionatul englez, au ramas in istorie si autorii performantelor de pe taram britanic nu sunt uitati nici azi de adevaratii suporterii stelisti.

Anul 1956 a fost ultimul in care sistemul competitional intern la fotbal, isi desfasura turul primavara si returul toamna, campioana fiind desemnata tarziu, la debutul iernii.

Competitiile europene erau abia la debut, de fapt se juca de un an de zile doar in Cupa Campionilor si in acel an eram reprezentati de castigatoarea campionatului din 1955, Dinamo, echipa ce a fost eliminata de TSKA Sofia dupa 1-8 in Bulgaria si 3-2 la Bucuresti.

La debutul noii editii de campionat, in primavara anului 1956, CCA, marea rivala a dinamovistilor se distra, juca pentru spectacol dar si eficient, incepea o noua perioada de dominatie ros-albastra si 10 din valorosii sai jucatori aveau sa alcatuiasca Nationala Romaniei, care pe 22 aprilie invingeau Iugoslavia la Belgrad cu 1-0.

O luna mai tarziu, ne vizita tara una dintre cele mai puternice formatii din Anglia la acea vreme, Luton Town. Veneau la noi dupa ce zdrobisera la Moscova cele doua mari echipe sovietice, Dinamo cu 3-1 si TSKA cu 3-0. La Bucuresti, englezii au intalnit mai intai pe Dinamo si coiechipierii lui Calinoiu si Suru s-au descurcat onorabil, au pierdut doar cu 1-2. In al doilea meci, Luton a intalnit CCA si pe 23 mai, pe “23 August”, 100 de mii de spectatori au asistat la un regal fotbalistic dat de echipa Armatei romane, 5-1 pentru CCA, dupa un joc entuziasmant, in care marcatori au fost Constantin de doua ori, Cacoveanu, Alecsandrescu si Zavoda I.

Incantat de jocul romanilor, presedintele celor de la Luton Town, Percival G. Mitchell lanseaza invitatia ca cei de la CCA sa le intoarca vizita in Anglia si ei sa-si ia revansa.

Surprinzator, autoritatile comuniste le aproba acest turneu intr-o perioada cand convulsiile din Ungaria aveau sa culmine cu reprimarea Revolutiei maghiare.

Plecarea spre Londra e prevazuta pentru 12 octombrie, de la Arad, unde cu o zi inainte Steaua castigase in campionat cu 1-0 in fata echipei locale Flacara Rosie.

Ce urma sa se intample in Anglia poate fi comparat doar cu o campanie dificila, sau o grupa foarte grea de competitie europeana din zilele noastre, in decurs de mai putin de 2 saptamani, CCA a jucat impotriva a patru dintre cele mai in forma echipe englezesti de la acea ora, Arsenal, Sheffield Wednesday, Luton Town si Wolverhampton Wanderers.

Sosirea la Londra venea dupa o calatorie istovitoare, se plecase de la Arad, se facuse escale lungi la Praga si Bruxelles si s-a aterizat la Heathrow cu o zi inaintea primului meci. Pentru multi din delegatia romana, aceasta calatorie era prima cu avionul si pentru fotbalistii militari, meciul cu Arsenal era primul disputat in nocturna.

Asadar, pe 16 octombrie pe un Highbury plin, CCA vs. Arsenal, meci de referinta pentru fotbalul romanesc, infruntam in Anglia o echipa legendara, pe terenul ei, o premiera absoluta! Meciul va fi dominat de militari si in minutul 48 Constantin va deschide scorul dupa o tesatura de pase naucitoare. Pe final puteam sa ne desprindem, dar dupa ce Tataru a trimis in bara, imediat dupa acea faza, pe contraatac, englezii reusesc sa egaleze prin Holton si meciul se termina 1-1, rezultat foarte multumitor mai ales pentru englezi care vor declara ca n-au mai intalnit de mult o formatie care sa le puna atatea probleme.

Antrenorul Ilie Savu reusise sa blocheze echipa engleza printr-un pressing agresiv, foarte asemanator cu ce se face azi, un joc de pase remarcabil, demn de cea mai actuala tiki-taka, asa juca CCA in anii sai de glorie si asta va fi mostenit de generatii si generatii care vor impune acest joc si acest stil modern la Steaua.

Urmatorul meci il vor disputa dupa 6 zile, interval in care romanii nostril au avut program de voie! Au vizitat orase, locuri istorice, au participat la tot felul de manifestari organizate de gazde pentru ei, au respirat aer de libertate!

Pe 22 octombrie au jucat impotriva celor de la Sheffield, in fata a 40 de mii de spectatori. CCA deschide scorul rapid, prin Alecsandrescu, dar echipa minerilor cu multi internationali in componenta, a reusit sa intoarca rezultatul si la pauza ei conduceau cu 3-1. Repriza a doua e o mostra de tactica si antrenorul Ilie Savu a avut un mare merit in momentul in care el a facut schimbari inspirate si tocmai cel care vai fi introdus in atacul militarilor, Victor Modovan, tocmai el va fi cel care va marca de doua ori, va egala si meciul se va incheia cu un scor echitabil 3-3 si toata lumea aplauda in picioare evolutia celor doua echipe, CCA bifa inca un rezultat prestigios in patria fotbalului.

La 5 luni dupa umilinta de la Bucuresti, Luton Town avea ocazia pe 25 octombrie sa-si ia revansa in fata ros-albastrilor, doreau acest lucru cu orice pret si au folosit o echipa intarita cu alti jucatori valorosi de la adversarele lor din campionat, facusera practic o selectionata engleza. In prima repriza au profitat din plin de acest lucru, “mercenarii” si-au facut datoria si la pauza “palarierii” conduceau cu 3-1, pentru ai nostri marcase Constantin. In partea a doua, totul s-a schimbat, Constantin a mai punctat odata, Alecsandrescu a marcat si el, iar Onisie a prins o bomba de o forta incredibila, care a rupt efectiv plasa, o adevarata racheta, scor final 4-3 pentru CCA si ziarele de a doua zi au titrat, printre alte elogii: “Onisie’s rocket!” Britanicii ratasera ocazia sa-si ia revansa! Dupa acest rezultat, dar mai ales dupa maniera in care el a fost obtinut, toata presa si toti oficialii englezi au ramas uluiti, nu-si explicau cum despre o echipa atat de valoroasa, nu se stiu mai multe in lumea mare a fotbalului. Avea sa se stie incepand de atunci si mai ales peste fix 30 de ani, cand Steaua va triumfa la Sevilla! A fost prima victorie obtinuta de o echipa romaneasca pe pamant britanic.

In tara, meciul a fost transmis la radio si a fost considerat ca o mare victorie, inclusiv o victorie a sistemului si presa propagandistica incerca sa exploateze acest lucru, iar oficialitatile aveau teama ca multi jucatori vor ramane in Insula. Erau bine paziti, ceistii isi faceau meseria, dar multi jucatori aveau propuneri, nu numai din Anglia, Real Madrid venise chiar cu bani pentru portarul Toma, Apolzan, Bone si Constantin, acestia chiar au fost contactati si greu le-a fost sa decida!

Cu ganduri amestecate, cu oboseala acumulata si nauciti la propriu si la figurat de luminile Occidentului, jucatorii militari abordeaza ultima partida destul de superficial, sunt deconectati si asta s-a platit scump, au fost invinsi de Wolverhampton, dar si de…arbitru, cu 5-0, insa acest ultim rezultat n-avea cum sa stearga impresia excelenta pe care deja o lasasera si la sfarsitul meciului, cei 50 de mii de spectatori au aplaudat in picioare echipa roamna si l-au fluierat copios pe arbitrul englez care contribuise generos la acel rezultat, “se umblase” evident la arbitru, organizatorilor nu le cadea bine ca romanii sa n-aiba si o infrangere in turneu!

A fost un turneu reusit, cu o victorie, doua egaluri si o infrangere si dupa aproape 60 de ani se vorbeste si inca se va vorbi muti ani de acele meciuri unice, cand o echipa din Romania a infruntat in premiera, echipe celebre din Albion, a fost egala lor si chiar le-a depasit!

Text: Clement Peter

Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.

Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.

The post CCA și turneul ei în Anglia appeared first on Steaua Liberă.

E unul dintre cei mai mari handbalisti ai nostri si a jucat la nivel de competitie oficiala pana la…59 de ani! Numele lui este Cezar Draganita, sportiv imens,  personaj plin de har nu numai pe teren, ci si in afara lui, un mare povestitor, un bon vivant si o forta regeneratoare pentru toti cei din jurul lui. Campion mondial, dublu medaliat la Olimpiada , castigator al Cupei Campionilor Europeni cu Steaua si 15 titluri nationale cu echipa militara, cam asta se poate trece foarte succinct in fisa extremei drepte de la Nationala !

 Cezar Draganita s-a nascut la Arad pe 13 februarie 1954. Despre copilaria lui se poate scrie o carte, cum alte multe carti pot fi scrise numai din povestirile suculente ale personajului nostru. Tatal ofiter in armata romana si mama profesoara, deci un mediu elevat, in care si un copil prea zburdalnic cum era Cezar, ar fi trebuit sa se dezvolte in armonie. Insa, viciscitudinile vietii n-au cum sa fie controlate si la numai 3 ani el ramane in grija bunicilor. Ambii parinti sunt arestati in 1957. Era perioada celor mai negri ani din istoria comunista a Romaniei si tatal a fost acuzat de complot militar la adresa autoritatilor. Era atunci comandantul Armatei a II-a Blindate si a fost turnat ca ar complota pentru a prelua functia de ministru. Constantin Draganita a fost condamnat la moarte, pedeapsa schimbata ulterior in puscarie pe viata, a fost intemnitat impreuna cu sotia sa Maria, amandoi undeva in Ardeal, foarte aproape unul de celalalt , fara ca ei sa stie acest lucru. Micutul Cezar a fost crescut de bunici pana la varsta de 11 ani, cand parintii sai au revenit acasa, dupa ce fusese data o amnistie pentru detinutii politici.

Avand alaturi o mama care studiase la Paris, Cezarica a avut parte de o educatie deosebita, a deprins bunele maniere si mai ales gustul pentru lectura, ajungand sa citeasca pana la 5-6 carti pe saptamana, lucru care se va repeta de nenumarate ori si in cantonamentele de la handball de mai tarziu. In schimb, tatal i-a indreptat pasii spre sport, isi dorea mult ca fiul sau sa ajunga fotbalist, dar n-a fost sa fie, baiatul zvapaiat era atras de handbalul care era obligatoriu in acei ani in toate scolile din Romania. Remarcat la selectii scolare, ajunge la 17 ani la cel mai titrat club, Steaua, care ii oferea atunci posibilitatea sa-si etaleze calitatile, incredibila forta de patrundere pe extrema, viteza de reactie si sut insurubat letal, de mare precizie.

Recompensele vin repede, grade in armata,  titluri cu Steaua si mai ales convocarea la Nationala inca din timpul junioratului. Cantonamentele la prima reprezentativa erau un calvar, dar aici se nasteau marile performante care aveau sa vina. Intr-un recent interviu Cezar povestea: “Perntru pregatirea Olimpiadei de la Moscova, am stat in cantonament 13 luni, inebunisem complet, incepusem sa ne batem cu pistoale cu apa, la unul din aceste jocuri am umplut cosul de gunoi cu apa. Stateam la usa si asteptam un coiechipier, s-a deschis usa, n-a fost un coleg , a fost Ioan Kunst-Ghermanescu, presedintele federatiei si antrenor federal. L-am udat leoarca. El a mers dupa aceea la antrenorul nostru Nicolae Nedef si i-a spus sa ne mai dea drumul acasa, ca inebunim”.

Pana la acea Olimpiada, Draganita va face parte din lotul Romaniei prezent in 1974 la Campionatul Mondial de la Berlin, in Germania democrata.

Am ajuns atunci sa jucam finala si sa castigam din nou in fata RDG-ului carora le “furasem’ bronzul  la Olimpiada de la Munchen.

La 10 martie 1974, am întâlnit-o din nou într-o finală de campionat mondial. De această dată i-am învins chiar pe terenul lor, la Berlin, în Werner Seelenbider Halle, sub presiunea fantastică a publicului german. Scor final 14-12 pentru Romania, eroul meciului fiind de această dată Ștefan Birtalan, care cu 7 goluri intra şi el definitiv în legendă. Celelalte vedete au fos Penu, Kicsid, Gaţu, Cosma, Stockl. Eram campioni mondiali pentru a 4-a oara. Draganita abia implinise 20 de ani, era mezinul echipei, a prins minute bune pe toata durata turneului, el si colegii sai au impresionat puternic lumea handbalului mondial. Cu aşa jucători nu e de mirare că atunci, la Berlin, am fost consideraţi cea mai bună echipă de handbal din lume, din toate timpurile. La nivel de Nationala , acela a fost varful  si Cezar a fost prezent. Au urmat urmat alte performanţe la nivel de club, printre care castigarea Cupei  Cupei Campionilor Europeni cu Steaua in 1977. Azi vorbim de aceste ipravi ca de ceva ireal, dar atunci rezultatele mari in handbal era ceva tangibil pentru noi, ceva normal, care puteau fi realizate cu usurinta. Eram stapanii lumii in handball!

Bineinteles ca Draganita a facut parte, multi ani, din acea echipa reprezentativa  performanta, iar la Steaua a adunat in 18 ani de activitate nu mai putin de 15 titluri de campion si 3 cupe ale Romaniei. Pomenim si aici de memorabilele derby-uri Steaua-Dinamo, cand Cezar, ajutat si de forta fizica deosebita transa mai mult decat “barbateste”, orice duel cu adversarul direct din tabara ros-albilor.

In 1990, la 36 de ani, pune capat activitatii competitionale, se dedica antrenoratului, dar nu tinea neaparat sa exercite aceasta meserie in tara si profita de recenta deschidere a  granitelor, ca sa iasa in lumea libera adevarata. Isi dorea de mult acest lucru. Ajunge sa antreneze in Belgia, Spania, Portugalia. La o echipa din insulele Azore are un contract tentant, dar nu ramane mult timp acolo pentru ca: ” Le-am zis ca nu voi ramane mult timp, ca nu pot locui acolo, ca-s insule vulcanice si sunt si departe de continent. Asa am iesit cativa ani din fenomen”. Acesta era capriciosul, simpaticul, haiosul Cezar Draganita.

Iesit din fenomenul handbalului, se intoarce in tara si se dedica afacerilor. Face comert cu orice, aduce din China toate fleacurile si le vinde de 4-5 ori mai scump, era o moda atunci, de fapt ca si acum! Face bani si din exportul de cherestea, dar un mare campion nu putea ramane la acest stadiu. Se pensioneaza din armata in 2009 si dorul de sportul drag nu-i dadea liniste. Se va legitima la Interhandball Bucuresti, echipa care va juca in Liga a 2-a si care va avea evolutii deosebite atata timp cat Cezar Draganita va imbraca tricoul ei. Joaca alaturi de tineri care ar fi putut sa-i fie chiar nepoti, joaca pana in anul 2013, cand la 59 de ani, incheie definitiv povestea lui de dragoste cu handbalul.

Unul dintre cei mai mari handbalisti romani, unul dintre cei mai charismatici sportivi de la noi, pus mereu pe sotii, cu o personalitate complexa, la 59 de ani iesea onorabil din scena. Fericise cu evolutiile sale, cateva generatii!

Foto: Echipa Romanie de handbal; Draganita este al 3-lea de la stanga la dreapta; chiar si la intonarea Imnului National, el era mai mult decat…detasat, amuzat! Marca inregistrata, Cezar Draganita!

Text: Clement Peter

Clement Peter și Eroii de la Sevilla, la întoarcerea în România

Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.

Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.

The post Cezar Drăgăniță, o poveste nesfârșită! appeared first on Steaua Liberă.

Povestea celui mai mare baschetbalist roman al tuturor timpurilor trece obligatoriu pe la aceasta borna, “63”! Acest numar, 63 este totalul punctelor marcate de Costel Cernat intr-un singur meci, meci foarte important, sustinut de echipa sa de club Steaua in compania celei mai puternice formatii europene din anii 80, Maccabi Tel-Aviv. Performanta este cu atat mai mare cu cat ea a fost inregistrata in cea mai importanta competitie de baschet de la acea vreme, Cupa Campionilor Europeni, echivalenta de azi a Superligii, dar si prin faptul ca, la acest nivel, nici pana azi acest record nu a fost batut.

Baschetul romanesc a avut decenii la rand o prezenta notabila in Europa. A fost o perioada buna care a inceput pe la jumatatea deceniului 5 si a tinut vreo 35 de ani. La nivel de reprezentativa am ocupat in 1957 locul 5 la Campionatul European, performanta care s-a repetat peste fix 10 ani, pentru ca apoi, pana la Revolutie, sa avem o prezenta constanta in primele 12 echipe ale continentului. La nivel de club Steaua si Dinamo ajungeau pana in sferturile de finala ale competitiilor intercluburi. Timp de doua decenii, jucatorul care si-a pus definitiv amprenta pe reprezentarile noastre internationale a fost Costel Cernat. Atat la Nationala dar mai ales la Steaua el a avut realizari incredibile, adevarate performante pentru acei ani si pentru nivelul baschetului nostru.

Constantean prin nastere, venea la 19 ani in Bucuresti si semna cu Steaua. Fusese dorit si de Dinamo, dar acestia il avea deja pe tanarul si foarte valorosul Dan Niculescu. Din duelul lor sportiv avea sa se nasca o frumoasa dar aspra rivalitate care se confunda de fapt cu rivalitatea celor doua cluburi. Castigator in intrecerea interna a fost de cele mai multe ori Costel Cernat, el adjudecandu-si 10 din cele 21 de trofee din istoria Stelei.

Ajungea la Steaua dupa ce echipa militara inregistrase deja succese importante in Europa, cu victorii la Badalona impotriva celor de la Juventud si mai ales calificarea in turul urmator al Cupei Cupelor dupa eliminarea istorica a celor de la Galatasaray. La Istanbul scorul fusese 61-66 iar la Bucuresti 72-64. Azi doar visam la asemenea rezultate!

Cernat stia unde vine, stia ca la Steaua se cere mereu performante si mai bine de 15 ani a entuziasmat prin rezultate, dar mai ales prin jocul lui, precizia cu care arunca de 2 si apoi de 3 puncte uimea lumea baschetului de la noi si nu numai. Media pe meci era de 15-20, iar mai tarziu, cand loviturile de la distanta se punctau cu 3, media era de 25-30… Primele tururi ale competitiilor europene erau trecute atunci cu usurinta de stelisti si in fazele superioare aduceau la Bucuresti nume grele din baschetul european, iubitorii acestui sport fiind realmente rasfatati si incantati sa priveasaca jucatori care mai tarziu aveau sa ajunga mari vedete in NBA.

In 1977 Steaua elimina pe turcii de la Besiktas si urmau italienii de la Cantu. Cernat isi pastreaza cota sa, media sa de 25-30 si entuziasmeaza spectatorii dintr-o sala Floreasca arhiplina si milioane de telespctatori, prin evolutiile sale impotriva vedetelor Recalcatti si Marzoratti de la Forst Birra Cantu. Victorie la Bucuresti si la fel vor inclina steagul, tot in acel an, francezii de la Villeurbaine si din nou spaniolii de la Juventud Badalona, Cernat si compania ajungand in sferturile Cupei Cupelor. Un an mai tarziu, in aceeasi competitie, Steaua realizeaza ceva imposibil azi, victorie cu 101-100 in fata Barcelonei!

Costel Cernat era doar la jumatatea traseului sau glorios care va continua cu evolutii incredibile atat pentru Steaua, cat si pentru Nationala, unde el va participa la 4 turnee finale de Campionat European, marcand in aceasta competitie peste 300 de puncte si peste 1500 pentru totalul celor 210 partide in reprezentativa Romaniei.

Asa cum marturiseste si el, anul 1984 a fost cel mai bun din intreaga sa cariera. In primavara Steaua elimina pe Fenerbahce din Cupa Cupelor dupa 83-65 la Bucuresti si 67-81 la Istanbul, unde a iesit rau de tot, publicul a invadat terenul a blocat iesirea din sala a jucatorilor nostri si numai dupa ore bune, politia lor a reusit sa faca ordine!

Peste 3 saptamani venea la Bucuresti Cibona Zagreb cu vitorul “taur”Tony Kukoci si Alex Petrovici, fratele mai mare a lui Dradzen. A fost delir in Floreasca, Cernat a fost peste toti, a marcat 38 de puncte si meciul s-a terminat 82-82. La retur a fost o diferenta de numai 7 puncte si iugoslavo-croatii au mers in semifinale. Astea chiar erau mari performante!

In campionat, Steaua triumfa in acel an, vor juca in Cupa Campionilor si toamna ii aduce la Bucuresti pe Maccabi Tel-Aviv, echipa care in anii ’80 era o forta, avea deja in palmares titluri europene si alte finale disputate, totalul pana in ziua de azi fiinde de 5 titluri si alte 7 finale!

Meciul-tur din 4 octombrie 1984 de la Sala Floreasca, avea sa intre definitiv in istorie pentru cele 63 (!!!) de puncte marcate de Cernat, record absolut atunci pentru competitiile europene si – dupa declaratiile recente ale eroului nostru – record ce nici pana azi nu a fost batut!

Maccabi era atunci poate cea mai buna echipa din Europa, americanii Kevin Magee, Johnson si Silver faceau tot jocul, iar Berckovici controla tot. Acesta era originar din Romania, se nascuse la Botosani, incepuse baschetul la Scoala Sportiva din oras si in anii ’60 emigrase cu parintii in Israel. Bebe Berckovici si ai sai aveau acum ocazia sa vada cum se marcheaza 63 de puncte! Si asta in Romania! Cernat arunca si marca, marca din orice pozitie, orice aruncare era cos, procentajul era foarte aproape de suta la suta!

Evident ca echipa il ajuta, ei tocau marunt, si-i pasau lui pentru finalizare. Cinci-ul de baza, dirijat de antrenorii Nedef si Mircea Campeanu, a aratat cam asa: Cernat, Opsitaru, Capusan, Ermurache si Branisteanu, ultimul facand schimb cu Netolitschi, in functie de cerintele jocului.

Despre atmosfera creata de spectataori n-avem decat un cuvant, infern!

Steaua a tinut pasul cu Maccabi pana spre final, cand experienta uriasa a israelienilor si-a spus cuvantul si ei ai casigat. Scor 114-103, cu 63 de puncte Cernat! Abia dupa meci, acesta a fost informat ce mare performanta realizase si cum, in compania cui? Chiar daca la meciul retur stelistii au fost demolati, Cernat a reusit si la Tel Aviv “s-o bage” pentru 44 de puncte, deci el a punctat in fata celor mai buni din Europa, de 107 ori! Berckovici si Magee nu mai intelegeau nimic, presa de acolo la fel, titluri entuziasmante: “De ce un talent asa mare s-a nascut in Romania”, sau “In NBA inca nu s-a vazut asa ceva”, sau “63 de puncte, record absolut!”

Propuneri sa plece a avut tot timpul, dar el a ramas legat de multe care azi sunt greu de explicat, insa atunci toata lumea stia, pleci, dar nu te mai intorci!

El a ramas sa joace pentru Steau si Romania pana in 1990, a ramas sa faca show de fiecare data cand aparea pe teren, a ramas sa-l mai cunoasca si pe Sabonis cand Jalghiris Kaunas a venit si ea la Bucuresti, viitorul mare star de la Real si apoi din NBA fiind si el impresionat de “lunetistul” Cernat. Pana la urma “lunetistul” nostru era multumit ca prin munca lui si a colegilor sai, aduceau la Bucuresti acele mari echipe si acei uriasi jucatori, iar el fiind un generos, se bucura ca lumea e fericita de spectacolul oferit.

“Route 63” ar trebui sa fie un slogan, singurul valoros, singurul care poate sa impinga aspiratiile spre absolut. Costel Cernat a facut absolutul posibil!

Text: Clement Peter – FREEJOURNALIST.EU

Clement Peter și Eroii de la Sevilla, la întoarcerea în România

Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.

Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.

The post CERNAT, COSTEL CERNAT …063 appeared first on Steaua Liberă.

Cat de nedreapta poate fi soarta pentru unii oameni, mari oameni care au adus glorie acestei tari si azi sunt complet uitati, sau si mai rau, pot deveni si subiecte de barfa, contestare si controverse. Primul campion olimpic al scrimei romanesti  a fost Ionel Drimba, medalia de aur obtinuta la JO Mexico ’68 fiind recunoscuta doar 2 ani, iar odata cu ramanerea sportivului in Occident a fost pur si simplu stearsa din orice statistica. “Reabilitarea” a venit dupa Revolutie, dar nici atunci omul n-a avut liniste, cei noi erau asemanatori celor vechi, il tratau la fel. Unde era sa se mai duca, o facuse odata, dar era tanar si puternic, la batranete era mai greu sa pribegeasca!

 Marele as al scrimei romanesti, floretistul Ionel Drimba, campion olimpic si mondial s-a nascut la Timisoara in 16 martie 1842. Familie modesta, tatal lucra la Posta iar mama, bolnava de inima avea cand si cand ocazia sa gaseasca ceva de lucru.

La 8 ani Ion a intrat prima data intr-o sala de scrima, adus de Nicu, fratele mai mare cu 6 ani, care deja era initiat in manuirea armelor albe. Fotbalul si tenisul de masa erau sporturile pe care Ionel le practica cu placere si lejeritate, dar treptat scrima l-a atras in mod special si va consacra ore intregi antrenamentelor pe plansa. Facea si floreta si sabie si devine cel mai bun din tara la categoria lui de varsta dar si la trepte superioare, astfel ca la 16 ani este selectionat in lotul national.

La 18 ani, varsta incorporarii, vine la Steaua si nu va face nicio zi armata, era prea valoros ca sportiv si  este angajat civil cu 900 de lei pe luna si casa in caminul ofiterilor din Cobalcescu. Tanar cu o prezenta fizica care dadea pe spate toate frumusetile dambovitene, Ionel venea din vestul tarii si cu un aer proaspat, de nonconformism, Timisoara fiind dintotdeauna un bastion al avangardei si libertatii. Ii placea sa se distreze, asculta Beach Boys si Beatles, chiar el canta la chitara, era baiat de viata, dar nu neglija in niciun fel antrenamentele. Era de o energie debordanta, putea sa petreaca pana dimineata, dar imediat putea sa inceapa sedinta de pregatire. Argint viu!

Chiar in primul an in Bucuresti, la doar 18 ani devine campion national la seniori.avea un stil de-o eleganta unica in lume in acei ani si cu asta a ramas in istorie, cand fanda ca sa loveasca, miscare violenta de altfel, el parca plutea, sau valsa, era inegalabil.

A prins si perioada cand la scrima nu era afisaj electronic, se tragea pe “uscat” si acest lucru ajuta pentru ca un judecator si patru jurati explicau pedagogic, cum a fost data lovitura

Participa la toate competitiile internationala din acei ani, inclusiv Olimpiada de la Roma, din 1960, varsta frageda il opreste poate sa prinda podiumul de fiecare data, dar.aceste concursuri vor fi bune experiente pentru viitoarele mari competitii la care va participa. In acei ani o cunoaste si pe viitoarea sa sotie, tot scrimera si tot la Steaua. Era vorba de Ilona Gyulai, care mai tarziu va deveni Ileana Jenei sotia antrenorului de la Sevilla, Emerich Jenei. Vor fi impreuna in delegatia Romaniei la Jocurile Olimpice de la Tokyo din 1964, unde Drimba alaturi de ehipa se vor clasa pe locul 5. era un rezultat promitator care anunta marea reusita de la Montreal din 1967 cand Dramba si colegii sai au devenit campioni mondiali in proba de florreta.

Un an mai tarziu, d-Artagnan al nostru va cuceri in proba individual floreta, titlul olimpic in Mexic. Va fi cea mai mare performanta a scrimei romanesti de pana atunci si care a ramas singulara cateva decenii. Maniera incredibila in care el a invins in finala, 19-2, a fost iar un subiect viu dezbatut de catre specialisti si drept recompensa pentru acest titlu dar si pentru alte competitii castigate in acei ani, Ionel Drimba a fost desemnat  de Asociatia Presei Sportive Internationale cel mai bun floretist din lume in ’68 si ’69.

Gloria mondiala si medaliile nu aduceau si rasplata pe masura, dimpotriva, bataia de joc era institionalizata si la acel nivel. Medaliatii cu aur la JO Mexico ’68 aveau promisa o masina Fiat 500 si 25 de mii de lei. Nimeni n-a vazut niciun Fiat, iar la bani suma a fost diminuata la mai putin de jumatate din ce s-a promis.

Fire rebela si nonconformista, Drimba a fost singurul care a protestat chiar in timpul sedintei festive cand se inmanau ramasitele, firimiturile… In acea zi a inteles inca o data ca in Romania acelor ani, totul e o farsa, o minciuna, ca sportivii sunt buni doar sa faca propaganda regimului politic de mizerie. Era lamurit de mult timp de aceste lucruri dar atunci a hotarat ca locul lui trebuie sa fie in alta parte.

In 1970 a profitat de deplasarea pentru Cupa Mondiala Martini de la Paris si a decis ca-i momentul sa fuga, sa ramana! In timpul intrecerilor semnase in mare secret un contract cu Federatia germana de scrima, in valoare de 1800 de marci pe luna.

La sfarsitul concursului s-a dat o petrecere la sediul Martini de pe Champs Elysees, el doar s-a afisat la inceput, (delegatia noastra era permanent supravegheata de ceistul de serviciu!) a chemat un taxi, cu care nu s-a oprit decat la ambasada RFG.

S-a stabilit in Germania, la Ulm unde n-a mai continuat sa concureze, la doar 28 de ani a renuntat la activitatea competitionala. I-a fost foarte greu sa ia aceasta decizie, a suferit, a lucrat ca antrenor, dar nu era acelasi lucru . Se simtea inca o data frustrat, dar fusese decizia lui si trebuia sa continue in noua situatie, sa incerce sa se descurce cu orice prêt, platea oricum un mare prêt pentru libertatea atat de cautata, dorita si in sfarsit gasita! Pretul erau nostalgiile care-l copleseau si varsta la care el ar mai fi putut sa spuna multe in scrima mondiala. Sa nu uitam ca in acei ani era considerat de toata lumea cel mai bun floretist al lumii! Dar nu mai era cale de intors, alegerea fusese facuta.

In tara a fost sters din toate statisticile, practic nu mai exista nici ca sportiv, nici ca om!

Urmeaza o serie de peregrinari care-i jaloneaza existenta si cu bune si cu rele. Bune ca are ocazia sa calatoreasac sa vada lumea sa cunoasca oamani si cu mai putin bune pentru ca suferea si era macinat permanent de acea retragere prematura si de dorul de tara.

Va lucra in California la o sala de scrima pentru…700 de dolari pe luna! Va pleca in Arizona la Tucson si se va intoarce in California la San Francisco unde-si va deschide propria scoala de scrima. Scoala produce, scoate campioni la juniori si hotaraste sa-si faca propriul club cu care mai tarziu avea sa castige campionatul national al Statelor Unite. Era o performanta deosebita daca avem in vedere ca de 88 de ani titlul mersese doar la New York.

Drumurile continua, merge in Brazilia unde pentru o mie de dolari pe luna preda scrima la un club exclusivist, un club al oamenilor cu bani din Sao Paolo. Aici isi cunoaste viitoarea sotie si impreuna au 4 copii.

Dupa Revolutie incearca sa reia legaturile cu tara, vine in tara, doreste repatrierea, doreste sa impartaseasca si tinerilor de la noi, din experienta sa, cauta o slujba, ajunge sa cerseasca aceasta slujba, dar nimeni nu-i ofera o sansa, i se intoarce spatele. „Tradarea” si fuga din 1970 nu fusesera inca uitate de oamenii de nimic de atunci, care si acum erau aceiasi, ei conduceau si…„vegheau”!

Dezamagit, se intoarce in Brazilia, sa-si gaseasca linistea langa familia sa numeroasa. El, campion olimpic si mondial, participant la 3 Olimpiade, el pentru care s-a cantat de zeci de ori imnul Romaniei la diverse alte campionate si concursuri, el se vedea nevoit sa se instraineze. Inca o data! Definitiv!

Din acel moment nimeni nu s-a mai interesat de el, nimeni n-a mai avut vesti, cei care ne mai gandeam la el presupuneam ca totul e ok, sau poate nu!

In 2006 vine ca un trasnet stirea ca marele Ionel Dramba a murit. Nici azi nu se stie exact unde si mai ales cand s-a intamplat nenorocirea. In Brazilia, spun laconic enciclopediile!

Text si foto : Clement Peter – freejournalist.eu

Clement Peter și Eroii de la Sevilla, la întoarcerea în România

Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.

Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.

The post IONEL DRÎMBĂ, FLORETA NOASTRA DE AUR! appeared first on Steaua Liberă.

Dacă în ultimii 7-8 ani toate echipele mari care au venit in Ghencea şi-au luat raţia de puncte şi şi-au făcut norma de goluri, acelaşi lucru se poate spune şi de perioada anilor ’70 cand a fi eliminat din primul tur din competiţiile europene era ceva normal,diferenţa era prea mare…ca şi azi de altfel, dar atunci nu se mai dramatiza ca acum, se recunoştea cu fair-play superioritatea fotbalului din vest, era un fel de resemnare; echipele mari se impuneau fară probleme, iar marile vedete continentale işi demonstrau clasa şi pe terenurile noastre.

Un nume greu cu care Steaua a dat piept in 1977 a fost FC Barcelona. In prima manşa a Cupei UEFA, la Bucureşti, pe 28 septembrie se juca meciul retur dintre cele două echipe.Dacă amintim scorul meciului tur, 5-1 pentru Barca, era clar că cei care umpleau la refuz tribunele din Ghencea veniseră sa vadă la lucru echipa catalană şi mai ales pe marea lor vedetă olandezul Johan Cruyff, care se transferase în Spania în 1973 după ce cucerise “tot” cu Ajax Amsterdam. In acei ani el era dorit de toate cluburile mari din lume, oferta cea mai tentantă venind tot din Spania de la Real Madrid, dar Cruyff, constiintă etică si civică deosebită, refuza Real-ul pentru că era asociat cu numele dictatorului Franco si alege Barcelona unde face istorie. A facut istorie şi in Ghencea !

Maniera impresionantă cu care-şi dirija coiechipierii in teren la fel ca un şef de orchestră cu mainile tot timpul pe sus, sprinturile scurte, demarcarile fulgeratoare urmate de driblinguri încantatoare, l-au făcut pe Liţă Dumitru care atunci era capitanul roş-albaştrilor, să afirme că : “ dintre toţi adversarii intalniţi, Cruyff a fost cel mai greu de marcat şi ţineţi cont că l-am marcat şi pe Pele în Mexic !” Meciul a fost practic o lecţie de fotbal predată de Johan cel Mare, scorul de 3-1 pentru spanioli neinteresand pe nimeni, lumea aplaudând fiecare gest tehnic al olandezului. Pentru statistică sa menţionăm că el a deschis scorul in minutul 24 după care Dumitru egalează din penalty –minutul 36, iar Asensi şi Sanchez punctează după pauză. Egalul inregistrat la pauză dădea speranţe suporterilor că ar putea asista la o minune, o victorie a Stelei in cel mai bun caz, pentru că despre calificarea in turul doi nu se putea discuta avându-se in vedere scorul de la meciul tur. Dar fotbalul inventat şi reinventat de Johan Cruyff la Ajax la inceputul anilor ’70 a vrăjit şi tribunele din Ghencea, Barcelona impunandu-se clar, ajungand in anul urmator pană in semifinalele Cupei Uefa unde au fost eliminaţi de …olandezii de la PSV Eindhoven dupa 3-0 si 1-3, aceştia câstigând in final şi trofeul. Oricum şi in acel an Cruyff a fost desemnat cel mai bun fotbalist al Europei. Un alt imens fotbalist fară de care Cruyff n-ar fi realizat aceste performanţe a fost Johan Neeskens despre care autorul articolului de faţă păstrează o amintire la fel de vie ca si cea legată de evoluţia lui Cruyff. Mai precis,  inaintea inceperii meciului din Ghencea, Neeskens a efectuat de unul singur un antrenament de o oră pe terenul de joc, abia apoi ceilalti coiechipieri i s-au alaturat in clasica incalzire de o jumatate de oră Impresionant! Generoşi in effort, generoşi in exprimarea artistică, ei faceau tot pentru a încanta publicul, chiar fotbaliştii noştri cadeau şi ei într-o stare de admiraţie şi totuşi nu se umileau alergand dupa marile vedete olandeze sa schimbe tricourile ! Si  pe stadionul Steaua evoluase atunci : “Cel mai mare fotbalist al lumii din toate timpurile, Johan Cruyff ”, afirmaţie făcută de cel care-l marcase – Liţa Dumitru, imortalizat in compania “Olandezului zburator” la schimbul de fanioane dupa cum se vede şi-n fotografia document pe care site-ul nostru o publică azi.

Text si foto : Clement Peter – freejournalist.eu

Clement Peter și Eroii de la Sevilla, la întoarcerea în România

Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.

Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.

The post CRUYFF IN GHENCEA ! appeared first on Steaua Liberă.

De obicei, aceasta rubrica nu necesita o prezentare a invitatului, pentru ca in marea majoritate a cazurilor e vorba de oameni cunoscuti, personalitati imense ale sportului romanesc si atunci intram direct in subiect.
De aceasta data va trebui sa facem o mica introducere despre un Om, un baschetbalist pe nedrept uitat, declarat in anii ‘70, de doua ori cel mai bun din Romania. Au fost anii cand baschetul de la noi a inregistrat cele mai mari succese, acestea fiind continuate si-n prima parte a deceniului 8, iar eroul nostru este Titus Tarau, pivot la Steaua si la Nationala, inclus obligatoriu, de orice statistica, de orice ancheta, in primul “5” romanesc din toate timpurile!

Domnule Tarau, ce sentimente va incearca azi, cand sunt evidentiate false performante, false valori, iar cei care cu adevarat au adus glorie, sunt uitati?

Multumesc in primul rand ca v-ati gandit si la mine! E trist sa vad ca azi nu se mai vorbeste de noi, cei care aduceam echipe mari la Bucuresti, cele mai bune de pe continent, ne duelam de la egal la egal cu ele si le mai si bateam! Azi nici nu visam la un Turneu final de Campionat European, dar in ’57 si apoi in ’67 am ocupat locul 5 in Europa, cu Nationala, iar cu Steaua, in anii ‘70 am invins nume mari ale continentului.

Cand si unde ati inceput baschetul?

Am inceput tarziu baschetul, la 15 ani, a fost un inconvenient, un handicap. Eu sunt nascut la 2 martie 1946 in comuna Săcădat , la 12 km de Oradea si ca elev la Liceul Gojdu, jucam in echipa scolii, fiind remarcat pentru inaltime si forta cu care patrundeam spre cos. Cei de la Dinamo Oradea m-au legitimat si asa am ajuns si la lotul national de juniori unde am avut-o antrenoare pe profesoara Stela Rusu. Fiind permanent in cantonamente a trebuit sa ma mut si cu scoala si asa m-am facut bucurestean, am continuat studiile la Liceul Sf. Sava si am jucat pentru Olimpia MI, nu era a ministerului de interne ci a ministerului invatamantului, echipa ce evolua in B si care avea ca antrenor pe Alexandru (Puiu) Popescu, tatal baschetului romanesc, omul care merita emisiuni tv in editii speciale!

Lansarea spre marea performanta cum s-a produs?

Dupa terminarea liceului am dat si am intrat la Agronomie unde n-am stat mult pentru ca m-am transferat la ICEF si ca student si ca baschetbalist. Stateam la camin, mergeam la cursuri si seara la antrenament. Am promovat in A si primul meci pe care l-am jucat, cu Steagul Rosu Brasov a fost un meci castigat. La ICEF, care mai tarziu a devenit IEFS, am fost coleg cu Radu Diaconescu si cu Misu Nedef care era si antrenor. Din acea perioada dateaza si selectia mea la lotul reprezentativ de seniori, unde pana la finalul carierei am adunat 232 de selecti, puncte nu mai stiu, sunt mii!

Ati facut parte din echipa care a realizat la Helsinki cea mai buna performanta a baschetului romanesc la nivel de reprezentativa…cum a fost?
Intradevar, in 1967 la Campionatul European de la Helsinki ne-am clasat pe locul 5 si am fost foarte aproape sa jucam semifinalele. Am batut atunci Iugoslavia, toata sala a fost cu noi. A fost cel mai bun turneu al nostru, dar si din punct de vedere organizatoric a fost perfect, sponsor era Coca-Cola si am baut de ne-a venit rau, multi au luat sacose intregi si acasa (rade)!

Dupa Campionatul European v-ati transferat la Steaua…

Acel turneu m-a propulsat in atentia cluburilor mari din Bucuresti. Ocupasem in 1968 cu ICEF locul 3 in Cupa si 4 in campionat, eram deja in primul 5 al Nationalei. Se vorbise si cu Dinamo si cu Steaua, dar Misu Nedef care jucase o viata la Steaua si pe care-l avusesem coiechipier si antrenor la ICEF, tinea neaparat sa ajung la echipa militara. Generalul Chiriac de la MI insista si el, chiar eram urmarit, el dorea sa vin la Dinamo. Ca sa nu ajung acolo m-am ascuns in camin pana s-a facut legitimarea in Ghencea.
Ca sa joci la una din aceste echipe se cerea origine “sanatoasa” si dosar”sanatos”, aparent eu le aveam, eram dintr-o familie de tarani, tata muncitor cfr, mama colectivista, dar daca ar fi stiut ei din cine provenea aceasta familie…hei, hei!
Bunicul meu Tarau Iosif fusese deputat taranist de Bihor in Parlamentul Romaniei in 3 legislaturi, intre 1920 si 1932. Poate ca se aflase acest lucru, cert e ca n-am avut probleme cu autoritatile pentru asta…ci pentru un alt fapt petrecut la doar un an dupa ce am sosit in Ghencea!

Despre ce este vorba?

M-am transferat la Steaua impreuna cu Ekkehardt Jekeli, etnic german, om de nationala, pivot extraordinar. Stateam in camera cu el la CCA, pe atunci se si locuia acolo, eram la etajul 4, unde avea camera si faimosul Stefan Covaci.
Sezonul ’68-’69 a fost fantastic pe plan european, am eliminat Hapoel Tel Aviv dupa 2 victorii, cea de la Floreasca la 31 de puncte. A urmat la rand Fides Partenope Napoli. Am venit cu tramvaiul 5 la meci si cand m-am apropiat de sala nu mi-a venit sa cred, militia calare trebuia sa faca ordine, era atat de multa lume la Sala Floreasca cum nu mai vazisem vreodata si nici n-am mai vazut de atunci. Ne iubea lumea, aveam baschet valoros si serios. Am batut la 17 puncte si a fost delir, echipa italiana avea 3 mari vedete, americanii Williams si Franklin, la care se adauga Bufalinni. I-am anihilat! La retur ne-a coplesit atmosfera dementa dintr-o sala de 18 mii de locuri si am pierdut calificarea.
Toamna-iarna o luam de la capat si urma sa jucam in primul tur al Cupei Cupelor cu MTV Giessen.

Povestiti totusi ce probleme ati avut cu autoritatile…

Stai domnule, ca-ti spun imediat! ( n.r. fraza sablon cand deviaza de la subiect!).
Deci ne deplasam in Germania pentru meciul cu Giessen. Stateam in camera cu Jekeli, mare jucator, pacat ca nu se mai spune nimic nici de el, era inrudit cu Werner von Braun cel care realizase rachetele V1 si V2 si mai tarziu Apollo. Eu stiam ca vrea sa ramana in Germania si a ramas pe 6 decembrie 1969. Am fost anchetat si am ratat urmatoarea deplasare din Polonia. Jekeli a fost dat dezertor si condamnat la 5 ani. Putin ii pasa lui, a jucat pentru Giessen si a prins cea mai buna perioada din istoria echipei, cand aceasta a iesit campioana, s-a transferat apoi la Munchen, unde a facut deasemenea istorie. Pe mine continuau sa ma sicaneze, au incercat chiar sa ma racoleze, mai incercasera odata cand aveam 19 ani, dar n-am cedat. Cel care o facuse si atunci si cand a plecat Jekeli, a fost acelasi Gheorghe Diaconescu, procurorul-sef adjunct al Romaniei. Oricum, daca ar fi stiut originile era cam de rau! N-au gasit in mine “elemental bun” si s-au lasat pagubasi.
La Giessen, Jekeli a fost coiechipier cu o legenda a baschetului german, Holger Geschwindner, cel care mai tarziu, ca antrenor, l-a descoperit pe celebrul Dirk Nowitzki.

In acei ani, Steaua aducea la Bucuresti echipe mari, pe ce prime jucati?

Am amintit deja cateva mari echipe, Hapoel, Fides Partenope, Giessen, dar am facut jocuri mari si cu Panathinaikos in Cupa Campionilor cand ne-au scos la un cos.
Dupa meciul cu Fides, am avut prima 500 de lei, i-am cerut generalului Coman sa ne-o aduca inaintea meciului, ca sa-i dam arbitrului sa ne arbitreze corect!
Am jucat meciuri tari si in Cupa Cupelor, mai intai cu Galatassary pe care am eliminat-o si cu Spartak Leningrad. Apoi am scos pe Macabi Ramat Gan dupa o dubla extraordinara, cu un retur incendiar la Floreasca. Jugoplastika Split si Juventud Badalona au fost iar nume grele, ca si Forst Birra Cantu sau Villeurbanne.
Luam si batai crunte ca acel 86-124 cu Barcelona, dar tot cu ei reuseam o victorie la Bucuresti, e drept o victorie mica 101-100, dar victorie!

Cateva cuvinte despre oamenii care au marcat baschetul romanesc!

Eu stiu doar unul, e Alexandru Popescu, Nea Puiu antrenorul meu la Olimpia si pe urma 10 ani la lotul reprezentativ
Daca e sa fac un clasament al tehnicienilor de la noi, pe el il pun pe primul loc, 2 si 3 pauza, dupa care mai vorbim. A fost urias, o somitate, era invitat la toate congresele FIBA sa tina prelegeri. In 1976 s-a stabilit in Canada unde a fost professor universitar pana in 1996, la Universitatea din Montreal. A murit in 2008, la 91 de ani. Ma doare sufletul ca nu mai vorbeste nimeni, nimic de el. Nici poza la Federatie n-are!

Care este cinci-ul ideal all time, in viziunea lui Titus Tarau?

Acum cativa ani, jurnalistul Bogdan Stanculescu, impreuna cu colegul si prietenul meu de la Nationala, Radu Diaconescu conveneau asupra urmatorilor: Folbert, Cernat, Tarau, Diaconescu si Ermurache. Eu l-as fi adaugat si pe Branisteanu conducator de joc si pe Horia Demian, oamenii mei! Echipa lor de rezerva arata cam asa: Albu, Nedef, Novac, Oczelak si Alin Savu. Sunt omisi multi oameni valorosi, sunt clasamente subiective si ele nu sunt o oglinda fidela, ar trebui facute clasamente pe generatii.
N-ai cum sa omiti nume ca Matei Ruhring de la Universitatea Cluj, Dan Niculescu de la Dinamo sau mai actualii Ghita Muresan, Burlacu sau Virgil Stanescu.
E bine totusi ca sunt si eu acolo! Azi sunt la pensie, am muncit mult, ma dor toate oasele, dar sunt unul pe care sportul l-a facut om!

Interviu realizat de Clement Peter – freejournalist.eu

Foto: Clement Peter

The post INTERVIU CU TITUS TARĂU appeared first on Steaua Liberă.

The post INTERVIU ALEXANDRU PENCIU appeared first on Steaua Liberă.

Nimeni nu neagă că Il Muce se pricepe la fotbal. Se pricepe. Nu le fel de bine cum se pricepe la manipulare și la promovarea propriei sale imagini, dar se pricepe. Asta nu e însă destul ca să fie ridicat la rangul de cel mai mare antrenor dinamovist din istorie. Acea poziție e ocupată de altcineva, de un om care a realizat performanțe la care Mircea Lucescu încă mai visează. Este vorba de Nicolae Nicușor Dumitru.

Din păcate pentru el, acest antrenor care a reușit performanțe destul de mari cu marea noastră rivală trece acum prin ce trece și Emeric Ienei, la un nivel chiar mai puternic. Presa lucesciană a ajuns să rescrie istoria, chiar să îl șteargă din istorie. Azi, nimeni nu mai vorbește despre acest antrenor, nici chiar câinii. Vorbesc în schimb despre unul dintre marii gropari ai fotbalului românesc: Mircea Lucescu.

În 2016, Clement Peter, ziarist și suporter stelist adânc implicat în fenomenul fotbalistic românesc, a scris un articol despre Nicolae Nicușor Dumitru, pe care îl descrie drept cel mai titrat antrenor dinamovist. Îl puteți citi mai jos. Suporterul dinamovist ar trebui cu siguranță să îl citească!

Articol realizat de Clement Peter și publicat pe site-ul său, Freejournalist.eu, în data de 13 aprilie 2016. 

NICUȘOR, CEL MAI TITRAT ANTRENOR DINAMOVIST!

Figura legendara pentru culorile alb-rosii, Dumitru Nicolae Nicusor, pe cat a fost de discret in munca lui, pe atat de stralucitoare au fost performantele sale. Nu s-a batut niciodata cu pumnul in piept afirmand ca el a creat si inventat nu stim cati si ce jucatori, cum a facut mai tarziu unul dintre ucenicii sai. Inca din primii ani de existenta ai clubului, Nicusor a fost devotat acestuia, mai intai ca jucator, iar mai tarziu ca antrenor. Caracter imens, suporta tot, era trecut secund chiar si atunci cand castiga titlu, situatie in care nu comenta, nu se supara pe nimeni, ci pur si simplu relua munca, devenea din nou principal, castiga iar campionatul si ducea pe Dinamo in semifinalele Cupei Campionilor Europeni in 1984, cea mai mare performanta din istoria “cainilor rosii”!

Bucurestean, nascut in 1928, Nicusor are o copilarie lipsita de griji in sensul ca doar fotbalul conta pentru el. Era singura lui grija! Pana pe la 13-15 ani, nici chiar razboiul nu reusea sa-i rapeasca marea pasiune pentru fotbal, batea mingea pe toate maidanele si prin toate gropile facute de bombardamente. In primul an dupa razboi merge la juniorii echipei Sportul Studentesc unde ramane pana in 1947, dupa care trece la Metalul, grupare din Pantelimon, care atunci evolua in prima divizie. Ii placea golul, joaca atacant, avea viteza si simtul portii, in 23 de meciuri pentru “metalisti” a avut 10 reusite, destule cat sa atraga atentia “marilor” care fusesera create de curand, Steaua si Dinamo. E incorporat la propriu, la Dinamo in 1949 dupa doar un an de la crearea clubului. Era perioada cand CCA isi incepea dominatia si totusi in plina glorie ros-albastra , Dinamo cu Nicusor in atac face break-ul si castiga primul ei titlu in 1955.

Atunci in noiembrie, intr-un meci decisiv cu Locomotiva Timisoara el a dat pasa de gol lui Neagu si Dinamo a castigat cu 1-0, iesind campioana. Merita sa ne aducem aminte de acea echipa: Birtasu-Toma, Bacut II, Szoko – Calinoiu, Bacut I, Barta, Nicusor, Ene I, Neagu, Suru ; antrenor Angelo Niculescu.

Deceniul 5 ii apartine, joaca pentru Dinamo 166 de meciuri si marcheaza 45 de goluri, bifeaza si la Nationala 8 prezente. Cariera lui de  jucator a fost una onesta , fara varfuri deosebite, dar cu titluri si cupe! Inca in vana, agata totusi ghetele in cui in 1960 si devine secundul lui Traian Ionescu la Dinamo. Isi gasise adevarata lui vocatie, ii place sa-i dirijeze pe altii si peste un an devine “principal”. E foarte sever cu elevii sai, care pana mai ieri ii fusesera coiechipieri. Tine mult la disciplina, nu admite sa stie ca se bea, de betii nici nu putea fi vorba, sanctiona drastic orice act de indisciplina. Ii placea sa ofere el din cand in cand cate o bere, dar nu mai mult., are un tact pedagogic deosebit, se vedeau in el stofa si calitatile unui viitor mare antrenor.

Asta avea sa si ajunga, un mare antrenor, cel mai galonat technician care a lucrat in Stefan cel Mare. Si a lucrat in mai multe reprize si de fiecare data a facut-o bine, si pleca cu voia sau fara voia lui si revenea, revenea la dragoste dintai, Dinamo.

Chiar la primul sezon ca “principal”, ’61-’62, castiga titlul si drept recompensa… e debarcat. Vine iar Traian Ionescu si Nea Nae ramane secund, nu se supara, munceste si mai mult si Dinamo aduna alte 3 titluri consecutive, e cea mai buna perioada a lor. In total Nicusor a castigat 9 titluri pentru “caini”, dintre care 4 ca antrenor principal si 5 ca secund. Ajunge in doua reprize si la Bacau, dar  pleaca sa antreneze pentru un an si in Ghana. Nationala Ghanei!

Revine de pa taramuri africane in 1974 si preia ca principal, ce? Dinamo, bineinteles!

Si casiga iar campionatul si iar este exilat, a cata oara?! De aceasta data tot la Bacau! Revine in clubul-mama si i se da o functie oarecare, dar si responsabilitatea centrului de copii. Nimeni nu ii explica de ce aceasta bataie de joc, dar el ca un soldat disciplinat isi vedea  constiincios de treaba acolo unde e pus. Nu era ca azi, sa semnezi un contract si daca nu e respectat sa fii despagubit…cu toate ca si azi patronii isi bat joc la fel ca cei de atunci!

Se cerea performanta continua si in momente de criza Dinamo stia la cine sa apeleze, asa ca la inceputul sezonului 1982-83 Nicusor preia din nou echipa. De data aceasta sta doua sezoane si isi pune decisiv amprenta, sunt anii de glorie maxima a echipei din Stefan cel Mare, cea mai buna perioada din istoria lor!

Cu un sezon in urma Dinamo luase titlu cu Tinel Stanescu la comenzi si Nea Nae secund, titlu urmat de o participare remarcabila in CCE cand au eliminate Interul lui Altobelli. Bergodi si Orialli. Chiar daca erau anii Craiovei, inceputul deceniului 8 apartinea dinamovistilor, asa ca dupa titlul din 1982, in ’83 si “84 Nicusor ii face din nou campioni. Toamna lui “83 este inceputul cuceririi Europei. Elimina in primul tur pe Kuusysi Lahti si Bucurestiul era pregatit sa primeasca proaspata campioana a Europei, echipa lui Magath si Kalz, SV Hamburg. Dinamo face un meci magnific in tur la Bucuresti si castiga cu 3-0. La retur, nemtii refac repede rezultatul, conduc cu 3-0, dar Talnar si Multescu le-au luat piuitul, 3-2 si Nicusor cu haita lui merg mai departe.

In sferturi dau peste militienii de la Dinamo Minsk, condusi de Zigmanatovici si Aleynikov. La Minsk, meci strans, un 1-1 plin de sperante, gol Rednic in final, minutul 87! Noroc, dar sansa e cu cei indrazneti. Meci crucial la Bucuresti si Augustin intra in istorie cu golul sau, 1-0, scor perfect pentru o calificare in premiera, calificarea unei echipe romanesti in semifinalele Cupei Campionilor. Dumitru Nicolae Nicusor a gandit perfect meciul, a jucat economicos si i-a iesit! Stofa!

Semifinala aduce fata-n fata o revelatie, marea surpriza a competitiei, Dinamo Bucuresti si legendara FC Liverpool. Devenit omul momentului, Nicusor gestioneaza foarte bine meciul tur, englezii castiga doar cu 1-0, sperante pentru retur sunt, mai ales ca toata lumea visa la o mare razbunare dupa gestul golanesc a lui Souness la adresa lui Movila, n-a fost doar un gest, a fost un pumn care i-a fracturat mandibula modoveanului dinamovist. Runda a doua a confruntarii e influentata de ploaie si de starea gazonului si englezii se impuna si la Bucuresti cu 2-1. Dinamo iesea cu fruntea sus si prezenta lor in aceasta faza a Cupei Campionilor e cea mai mare performanta din istoria clubului, performanta ce nu poate fi disociata de numele artizanului ei, antrenorul Nicusor.

Fanii dinamovisti, mai ales cei mai in varsta, cei care i-au studiat “opera” pe viu, il considera pe acesta, cel mai mare antrenor pe care l-a avut clubul, discretia si modestia lui l-au oprit insa sa iasa in luminile rampei, cum au facut altii, cu mai putine merite si cu mai multe intrigi, poate chiar de la acelasi club si care au trambitat ca-s cei mai mari, unici si stra-lucitori!

Cel mai mare antrenor la “caini”, dresor de caini rosii a fost Nicusor! Asta, ca sa fie clar!

Text: Clement Peter – freejournalist.eu

Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.

Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.

The post NICUȘOR, CEL MAI TITRAT ANTRENOR DINAMOVIST! appeared first on Steaua Liberă.

Articol realizat de Clement Peter și publicat pe site-ul său, Freejournalist.eu, în data de 11 aprilie 2016. 

Florin Gheorghiu, românul care l-a învins pe Bobby Fisher!

Cel mai mare şahist român va împlini curând 72 de ani. A fost campion mondial de juniori în 1963, iar 3 ani mai târziu, realiza o mare, foarte mare performanţă, îl bătea pe legendarul Bobby Fisher aflat deja pe culmile gloriei, chiar dacă titlul suprem va veni pentru american 6 ani mai târziu. Românul care a reuşit performanţa este Florin Gheorghiu, cel mai tânăr mare maestru internaţional de la noi, campion naţional de 9 ori, prima dată la doar 16 ani şi câştigător a unora dintre cele mai importante competiţii internaţionale.

Eroul rândurilor de faţă, aparţine unui sport care, mai ales în ultimii ani, a ieşit foarte rar la rampă, performanţele şahului românesc fiind legate de anii ‘70-‘80 când mari maeştri că Victor Ciocaltea, Mihai Şuba, Gheorghiu şi M. Ghindă reprezentau mai mult decât onorabil România la Olimpiadele de şah sau la marile turnee.

Florin Gheorghiu s-a născut la Bucureşti pe 6 aprilie 1944. Familia se mută la Ploieşti, unde Florin începe şcoala primară şi mai târziu va fi elev al Liceului Ion Luca Caragiale. A început să joace şah cu tatăl său, avea doar 6 ani şi surprindea pe toată lumea cu felul de a înţelege acest sport al minţii. A fost cel mai fericit când a primit prima cutie cu piesele fermecate, în fapt jucăriile copilăriei lui.

Jocul de şah era totul pentru el, îşi căuta adversarii printre colegi, îi bătea uşor, dar niciodată nu se laudă cu acest lucru, era înzestrat pentru şah. I se părea normal să câştige şi în faţa profesorilor, care nu interpretau prea bine acest lucru şi el avea de suferit, unii mai încuiaţi chiar luau măsuri împotriva lui, notele mici fiind pedeapsa.

Şcoala era obligatorie, dar şahul îi ocupă tot timpul! În acei ani era antrenat de un maestru internaţional, excelent pedagog, Corvin Radovici, care peste ani va călăuzi paşii unui alt mare performer, Dieter Nisipeanu, campion European în 2005 şi primul şahist român care a trecut bariera de 2700 coeficient Elo.

La vârsta de 13 ani, Florin Gheorghiu iese campion naţional de juniori,  îşi apară apoi titlu cu succes şi este selecţionat la doar 15 ani în echipa ce urma să ne reprezinte la Universiada de la Leningrad, din 1959. Aici are ocazia să întâlnească genii ale şahului ca Boris Spasski sau americanul Lombardy. Competiţia este câştigată de Statele Unite, Florin reuşind împotriva americanilor un meci senzaţional în compania maestrului Saidy şi de atunci şcolarul de 15 ani a fost luat în seamă de toată lumea şahului. La acea ediţie a Universiadei, el a adus României cele mai multe puncte.

Un an mai târziu, la doar 16 ani va câştigă primul său titlu de campion naţional la seniori, vor fi 9 în total, într-o competiţie şahistică internă unde se duela cu alte  creiere geniale, ca Ciocaltea sau Şuba, el dominând şi fiind cel mai bun. A dominat mulţi ani la rând spaţiul şahistic românesc, iar între 1962 şi 1990 a participat la nu mai puţin de 14 Olimpiade de Şah.

La câteva luni după ce câştigase primul său titlu naţional, merge în Olanda la Campionatul Mondial de juniori care se desfăşura la Haga şi cucereşte medalia de argint, va fi învins în finală de slovenul Bruno Parma care era cu 2 ani mai mare ca el.

Peste 2 ani, din postura de vice-campion mondial, va atacă ca favorit întrecerea supremă a juniorilor, competiţie ce se ţinea din doi în doi ani şi în 1963 a fost găzduită de oraşul Vrnjacka Banja din Iugoslavia, Acolo, la 19 ani, devine campion mondial de juniori, o performanţă imensă pentru şahul de la noi şi pentru tot sportul românesc din acele vremuri, neegalată încă! În acelaşi an primeşte şi titlul de maestru internaţional.

Este deja un nume cunoscut, va fi invitat la marile concursuri internaţionale şi nu puţine din aceste le va câstiga chiar de mai multe ori, în decursul lungii sale cariere. Doar câteva nume de oraşe unde se ţineau tradiţionale turnee de şah foarte puternice şi unde Florin Gheorghiu a triumfat: Hastings, Odense, Casablanca, Torremolinos, Reykjavik sau New York. De America se leagă amintiri foarte frumoase, aici Gheorghiu a triumfat de 3 ori în Open-ul Statelor Unite. Aceste succese au venit târziu, în anii ’80, dar până atunci avea să dea piept în 1966 cu cel mai mare şahist al tuturor timpurilor, cu inegalabilul campion Bobby Fischer. Cam de aceeaşi vârstă ca şi Florin şi la fel de precoce ca el, Bobby îşi confirma geniul peste tot, era atunci o spaimă imensă pentru şcoală sovietică, toată lumea aştepta ca el să dea mai devreme sau mai târziu lovitura, să-i detroneze pe ruşi cu jocul lui spectaculos, agresiv, tot timpul pe atac, lucru care încânta şi aducea şi rezultate. Nu era încă perioada când Fischer îşi negocia la sânge orice apariţie şi echipa Statelor Unite profită, încă mai miza pe el şi cu ocazia Olimpiadei de la Havana, Fischer a fost şi el prezent. Pe pământ cubanez, România s-a clasat pe locul 8 din 52 de ţări participante şi Florin Gheorghiu a avut ocazia să joace cu acest “monstru” al şahului, Bobby Fischer. A fost uluitor să se consemneze că micuţul şi fragilul român a reuşit să răpună balaurul cel fioros. Nici micuţ şi nici fragil nu mai era Florin, care intrase şi el de un an de zile în lumea selectă a şahului mondial, din 1965 devenise mare maestru internaţional. A fost primul Grandmaster al României, primul IGM!

La Havana, faţă-n faţă Gheorghiu şi Fischer, doi jucători spectaculoşi, joc de senzaţie, românul cu albele controlează meciul de la început şi după 50 de mutări americanul se predă, ultima piesă mutată de Florin a fost pion la g7, la care Bobby n-a mai avut răspuns, s-a ridicat, s-a recunoscut învins şi i-a strâns mâna valorosului său adversar.

Pentru cititorii noştri şi mai ales pentru cei care sunt împătimiţi de sportul celor 64 de pătrate, reproducem mai jos desfăşurarea antologicei partide, o mare performanţă pentru sportul românesc, de care azi nimeni nu mai vorbeşte!

1.d4 Nf6 2.c4 e6 3.Nc3 Bb4 4.f3 d5 5.a3 Bxc3+ 6.bxc3 0-0 7.cxd5 exd5 8.e3 Nh5 9.Qc2 Re8 10.g4 Nf4 11.h4 c5 12.Kf2 Ng6 13.Bd3 Nc6 14.Ne2 Be6 15.g5 Rc8 16.h5 Nf8 17.g6 fxg6 18.hxg6 h6 19.Qb1 Na5 20.Nf4 c4 21.Bc2 Rc6 22.Ra2 Nd7 23.a4 Nf6 24.Ba3 Qd7 25.Rb2 b6 26.Rb5 Nb7 27.e4 dxe4 28.Bxe4 Rcc8 29.Re5 Bg4 30.Nd5 Rxe5 31.Nxf6+ gxf6 32.dxe5 Nc5 33.Bxc5 Qd2+ 34.Kg3 Bxf3 35.Bxf3 Rxc5 36.Qc1 Qxc1 37.Rxc1 Rxe5 38.Kf4 Kg7 39.Be4 h5 40.Rd1 Re7 41.Rd5 Kh6 42.Rd6 Kg7 43.Rc6 h4 44.Rxc4 h3 45.Kg3 Kh6 46.Bb1 Re3+ 47.Kh2 Re1 48.Bd3 Re3 49.Rh4+ Kg5 50.g7 1–0

Dacă în 1966 cei doi mari cmpioni se aflau la aproximativ acelaşi nivel, peste ani, Fischer a reuşit evoluţii fulminante, care au culminat cu câştigarea titlului mondial în 1972 după celebrul meci împotriva lui Spassky, din Islanda. Mitul invincibilităţii şcolii sovietice de şah căzuse atunci la Reykjavik. Gheorghiu a avut şi el evoultii remarcabile şi ar fi putut ţine pasul cu americanul, dar aşa cum mărturisea mai târziu i-a lipsit o pregătire de mare campion şi se referea la faptul că nu a fost lăsat să fie antrenat de celebrul triplu campion mondial sovieticul Botvinnik, care mai târziu i-a “scos’ pe Karpov şi Kasparov, campioni mondiali la rândul lor.

Întradevăr, spre sfârşitul anilor ’60, Florin Gheorgiu se afla constant în primii 10 jucători ai lumii şi maestrul Botvinnik şi-a exprimat dorinţa să-l antreneze, dar autorităţile române n-au permis acest lucru, invocând tot felul de motive, inclusiv cele financiare!

Pentru Gheorghiu, o altă ocazie pieduta de a progresa, a fost legată tot de încăpăţânarea, ca să nu spunem altfel, încăpăţânarea sistemului de a-l lasă să dispute revanşa cu Fischer, revanşă pe care americanul o solicitase. Degeaba, Florin n-a plecat. Aşa erau vremurile!

Un jucător sclipitor ca el, a trebuit să se plieze sistemului, dar compromisuri n-a făcut, dar nici de plecat din lagărul socialist n-a făcut-o, cum au făcut Spassky sau Korcinoi , a rămas aici, călătorise toată viaţa, ştia şi cum este afară, a rămas să joace pentru România, a jucat efectiv până acum doi ani, când s-a retras din activitatea competiţională la… 70 de ani! Azi  face simultane cu cei mici şi speră să descopere un alt Gheorghiu sau, de ce nu, un alt Fischer, singurul şahist pe care el l-a admirat necondiţionat şi să nu uităm…l-a bătut într-o zi de noiembrie a anului 1966, la Havana!

Text: Clement Peter – freejournalist.eu

Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.

Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.

The post FLORIN GHEORGHIU, ROMÂNUL CARE L-A ÎNVINS PE BOBBY FISHER! appeared first on Steaua Liberă.

Articol realizat de Clement Peter și publicat pe site-ul său, Freejournalist.eu, în data de 7 octombrie 2015. 

Acum mai bine de 68 de ani, pe 7 iunie în Casa Oştirii, actualul Cerc Militar, ministrul Apărării de atunci, general de armată Mihail Lascăr, semna „Ordinul de Înfiinţare al clubului Armatei Române, Asociaţia Sportivă Armata”, ASA Bucureşti, Steaua de mai târziu. Controversele legate de acest act, de perioada tulbure când evenimentele se succedau cu repeziciune, când viaţa socială şi formele democratice de guvernare erau înlocuite peste noapte cu ciuma roşie impusă de Moscova, toate, trebuiesc înţelese în contextul acelor ani, când practic, erai obligat să accepţi sau să …dispari! Inclusiv Armata, sau mai ales ea, pentru că acolo era ordin!

Ideea sportului militar a existat dintotdeauna în rândul armatei, dar mai ales sub domnia şi patronajul Regelui Carol al 2-lea, când erau frecvente întrecerile sportive dintre diversele batalioane şi unităţi militare. Atunci se discuta aprins de înfiinţarea unui club al armatei, dar începerea razboiului a zădărnicit acest lucru. În Rusia ţaristă, încă din 1911, exista un astfel de club militar, TSKA Moscova, care după venirea la putere a comuniştilor în 1917, a trecut ca şi intreaga armata, sub contolul noilor stăpâni, clubul , indiferent în ce perioada istorică a activat, s-a acoperit de glorie, fotbalul, hocheiul sau baschetul fiind discipline care şi azi sunt recunoscute mondial. La modelul TSKA s-au găndit şi ofiţeri ai armate regale romane, care încă din primăvara anului 1946 au făcut planurile de înfiinţare a unui club sportiv al armatei.

Erau ofiţeri care luptaseră alături de armata germană sub comanda mareşalului Antonescu, împotriva bolşevicilor, pentru reîntregirea ţării şi care, unii dintre ei căzuseră prizonieri la rusi. După umilitoarea şi îngrozitoarea detenţie din lagarele morţii ale sovieticilor, după 23 August, cei care au scăpat cu viaţă au fost eliberaţi şi s-au întors în ţară. Între ei era şi generalul Mihail Lascar, care se distinsese în mod deosebit pe frontul de est, fiind primul militar aliat al lui Hitler care a fost decorat cu cea mai înaltă disticţie germană, Crucea de Fier în grad de cavaler, primind şi din partea lui Antonescu, Ordinul „Mihai Viteazul”. În ochii comuniştilor, care încet, încet preluau puterea la Bucuresti, astfel de „tinichele” nu valorau prea mult. Dimpotrivă! Dar cum capacităţile militare remarcabile ale generalului Mihail Lascar erau mai presus de orice ideologie, acesta a fost numit prin decret regal, Ministru de razboi, echivalent cu funcţia de Ministru al Apărării.

În această funcţie, la 7 iunie 1947 semnează un ordin prin care se înfiinţa Asociaţia Sportivă Armata, clubul militarilor români, ASA Bucureşti, cu opt discipline sportive: fotbal, scrimă, călărie, volei, box, tir, atletism şi tenis de câmp. Primul comandant al clubului a fost numit generalul de brigadă Oreste Alexandrescu, fost sportiv de performanşa, care din martie şi până în august 1945 fusese preşedintele Federaţiei Române de Fotbal.

Semnatura pusă de generalul Mihail Lascar, Ministru al Apărării, pe actul de naştere al Stelei a dat greutate, chiar dacă personalitatea şi activitatea acestuia au constituit obiect de dispute între partizanii săi şi cei care-l contestau pentru faptul că pactizase cu noua putere. Era militar şi în faţa autorităţilor statului-dictatură trebuia să se conformeze, chiar dacă opiniile lui erau cu totul altele, aşa cum reiese din notele informative ale Securităţii, care în încercarea de inculpare a sa, sublinia urmatoarele aspecte: „ Nu odată şi-a manifestat simpatia faţă de partidele burghezo-mosiereşti. Chiar dacă pe faţă arăta că sustinea partidul comunist, în mod discret continua campania împotriva fruntasilor PCR şi chiar dacă pomenea de prietenia româno-sovietică, sublinia întotdeauna necesitatea legăturilor cu Naţiunile Unite.” Într-o altă notă se afirmă: „ Ignoră superioritatea doctrinei sovietice şi afirmă sus şi tare că Armata nu trebuie să fie a partidului comunist.” Este dovada faptului că impunerea regimului represiv de la est, nu putea să înăbuşe gândirea patrioţilor români, a lui Mihail Lascar, generalul care este autorul moral al înfiinţării clubului Armatei Romane, Steaua Bucureşti.

– Mihail Lascăr s-a născut la 8 noiembrie 1889 la Targu Jiu şi a murit pe 24 iulie 1959 la Bucuresti
– A luptat în al doilea razboi balcanic, în primul Razboi Mondial şi-n cel de-al doilea Razboi Mondial alături de Germania împotriva bolşevismului, participând la Batalia pentru Stalingrad, unde a fost făcut prizonier.
– A fost decorat cu cele mai înalte distincţii germane şi române, Crucea de fier şi Ordinul “ Mihai Viteazul.
– A fost ministrul Aparării Naţionale între anii 1946 – 1947.
– A semnat la 7 iunie 1947 actul de infiinţare al Clubului Sportiv al Armatei, ASA Bucureşti, din 1961 Steaua.
– A fost inlocuit din funcţie de catre comunistul Emil Bodnăraş, cu căteva zile inainte de abdicarea Regelui Mihai.
– Din 1949 a fost comandant al Academiei Militare din Bucuresti
– A fost ultimul ministru al Apărării, înainte ca Romania sa treacă definitiv în era neagră a comunismului odată cu înlăturarea de la tron a Regelui Mihai.

Clement Peter – freejournalist.eu

Clement Peter a fost cel mai mare suporter stelist din toate timpurile. Un om de presă adevărat, fotojurnalist care a surprins în fotografiile sale cei mai importanți ani din istoria Stelei, Clement a iubit clubul nostru cu o pasiune care nu poate fi egalată. A fost mereu alături de Steaua și mereu a încercat să o apere de cei care au vrut să îi facă rău. Din păcate, s-a stins din viață în 2020. A lăsat în urma sa numeroase poze și articole, comori adevărate pentru toți cei care iubesc Steaua București. Pentru a nu pierde aceste comori, am decis să le descărcăm de pe fostul site al lui Clement, freejournalist.eu, care astăzi, din păcate, nu mai e activ, și să le republicăm.

Pentru toată munca depusă în slujba Stelei, Clement Peter merită un loc alături de marile legende ale clubului nostru.

The post Steaua Generalului Lascăr appeared first on Steaua Liberă.