fbpx
Alexandru Penciu Fotografie realizata de Clement Peter

INTERVIU ALEXANDRU PENCIU

Articol realizat de Clement Peter și publicat pe site-ul său, Freejournalist.eu, în data de 8 august 2015. 


Ce face la 82 de ani, cel mai bun fundas din rugby-ul romanesc?

De mai bine de 40 de ani sunt stabilit in Italia, am jucat rugby aici, am antrenat si azi sunt inca activ si ma ocup cu selectia copiilor in scolile din Belluno, ajutand cu sfaturi si pe cei cu probleme locomotorii. Imi place sa lucrez cu tinerii, le respect personalitatea, le las fantezia, nu-i opresc din entuziasmul lor, dar ii si disciplinez. Lucrez individual cu tinerii, sunt chemat la cluburi si fac pregatire specifica. Azi, am 3 jucatori formati de mine, care sunt in echipa nationala de juniori a Italiei. Tricoul meu cu numarul 15, de la ultimul meci cu Franta, l-am dat unuia dintre ei.

Dupa acel meci cu Franta din 1967 s-a incheiat si cariera de international…cum au fost inceputurile dumneavoastra in rugby?

Cred ca era prin ’48, aveam vreo 15 ani cand am fost solicitat sa completez echipa de juniori a Petrolului, care atunci evolua la Bucuresti. Venisem cu doi verisori si ei m-au “impins” in echipa, se juca finala campionatului de juniori si adversar era CAM-ul din Regie. Nu stiam regulamentul, nu stiam nimic despre rugby. Finala s-a jucat pe terenul 2 de la Arcul de Triumph. Stiu ca am alergat tot meciul si cand prindeam balonul, dadeam tare in el. Am pierdut finala cu 3-6, dar devenisem rugbyst!

Eu lucram pe atunci la Palatul Telefoanelor si dupa un an am fost luat in echipa lor, PTT, care avea teren undeva prin Bariera Vergului. Cu “telefonistii” am iesit campion national de juniori si dupa 5 ani m-a transferat CCA, venise vremea armatei! Am facut si instructie la inceput, dar antrenorul Nicolae Gheondea avea grija sa ma tin numai de rugby, aranja el tot timpul asta. Lui ii datorez multe si mai ales pozitionarea mea ca fundas, cu veleitati ofensive si de uvertura in special.

Pe atunci, asta era ceva nou in rugby, cum v-ati descurcat?

La primele 2 sezoane am castigat campionatul cu CCA, in total, timp de 16 ani sub culorile ros-albastre, am avut 5 titluri si 4 cupe. Pot sa spun ca eu am modernizat jocul, l-am organizat de asa maniera incat sa fie posibila intercalarea omului in plus in linia de trei-sferturi. Am fost primul din lume care am facut acest lucru. Aveam calitati sa fac acest joc dar si antrenori care au inteles ce vroiam eu. Petre Cosmanescu si Puiu Argesiu mi-au dat o mare libertate de exprimare in teren.

Transformarile, dropgolurile si penalitatile v-au facut celebru. De unde atata maiestrie?

Exersam la antrenamente pana se intuneca. Si atunci si azi nu se intelege un lucru, daca n-ai orientare in teren, stiinta loviri si a prinderii balonului, mai bine te lasi! E multa munca pentru a face asta bine, dar si talent. Eu eram talentat dar si munceam mult. am si cateva recorduri personale, de exemplu la un meci cu Grivita Rosie am marcat un dropgol de la 55 de metri cu vant lateral, a trebuit sa trag tare in tusa si vantul mi-a dus-o intre buturi!

In 1960, la prima noastra victorie cu 11-6 impotriva Frantei, am marcat 8 puncte.

Am marcat si la meciul din 1960 castigat de noi la Bucuresti cu 3-0 si la cele doua egaluri, 5-5 la Bayonne si 6-6 la Toulouse. Meciurile acestea cu francezii erau adevarate teste, imi demonstrau mie de ce sunt capabil, se jucau pentru Cupa FIRA si noi am fost de doua ori campioni europenui si de doua ori vicecampioni.

O alta recunoastere internationala a venit de pe taram britanic. Cum a fost in cele doua turnee?

Sub titulatura Selectionata Bucurestiului, am jucat cu cele mai puternice echipe de club de atunci, am batut pe Swensea, am facut egal cu Harlequins si am pierdut greu, 3-6 cu Cardiff. Dupa acel meci am fost numit Alexandru cel Mare si am fost comparat cu Bob Scott, unul dintre cei mai faimosi fundasi din echipa Noii Zeelande. Am facut intradevar un meci mare pe Arms Park, am stat 40 de minute sa dau interviuri si de atunci tricoul cu numarul 15 e in vitrina muzeului celebrului stadion. In al doilea turneu am facut egal cu Bristol, pentru acele vremuri erau rezultate enorme, ne bateam de la egal la egal cu cei mai buni din Europa. Imi imaginez ce s-ar scrie azi daca am avea astfel de evolutii cu asemenea adversari!

Ce plusuri si ce minusuri v-au definit evolutiile?

Plusurile le-ai spus si tu, transformari, drop, penalitati, la care as mai adauga, placaje excelente si contraatac. La minus pot sa trec faptul ca nu loveam la fel de bine cu ambele picioare, stangul era de baza.

In 1967, dupa 12 ani, ati incheiat activitatea la echipa nationala, ati afirmat in repetate randuri ca ati mai fi putut juca la cel mai inalt nivel, ce s-a intamplat?

A fost o lucratura urata din partea unui coleg de Nationala, Viorel Morariu, vechi rival de la Grivita Rosie. Aveam 34 de ani si ma simtteam in forma maxima , dar el m-a dat afara de la Nationala, n-as vrea sa spun mai multe.

Asta a influentat decizia mea de a incheia peste un an si la clubul Steaua, acolo cel putin aveam placerea sa las locul meu unui tanar de valoare, Radu Durbac, care a confirmat si la Nationala. Am antrenat un an la grupele de copii ale Stelei, dar eram convins ca locul meu e in mijlocul luptei, vroiam sa mai joc si aici realizam ca imi este tot mai greu, vroiam sa plec undeva afara, fusesem de multe ori contactat sa raman in strainatate.

Ati reusit pana la urma sa va transferati in Italia, cum a fost posibil acest lucru, avand in vedere ca atunci nimeni nu iesea?

A fost o afacere de stat, daca pot sa spun asa ceva! Secretarul Partidului Socialist Italian era prieten cu Nicolare Ceausescu si a intervenit ca eu sa joc pentru Rovigo, oras de unde era el. Cand am ajuns in Italia, in 1969, echipa era in B si in 4 ani cat am fost eu acolo, i-am facut campioni de 2 ori, in 1971 si 1972, eram jucator-antrenor si am fost cel mai bun marcator al lor.

Care era nivelul rugby-ului italian la acea vreme?

Era sub cel romanesc, dar eu am mers acolo pentru ca am vrut sa-mi demonstrez ca inca mai pot, am mers sa-mi fortez limitele si asa se face ca am jucat pana la 40 de ani. Acum se baga bani multi in rugbyul din Peninsula, dar atunci toti eram amatori, lucram intr-o fabrica de mobila, care era si sponsorul echipei. Italia suferea atunci un soc in bine, era un boom economic fantastic, eu am primit un apartament mobilat, o masina si eram foarte multumit pentru asta. Azi tineri vor mult mai mult, s-au schimbat timpurile! Italia conteaza tot mai mult pe scena rugbyului mondial, azi sunt transferati jucatori buni din campionate puternice, majoritatea din emisfera sudica, noua Zeelanda, Australia sau Africa de sud, dar cei mai multi sunt argentinienii.

Chiar daca erati foarte apreciat acolo, totusi dupa 4 ani ati revenit in Romania, de ce?

De fraier, mi se terminase oricum contractul si vroiam sa impartasesc in tara din mentalitatea vestica de a trai si munci. M-am intors in ’73 si am fost antrenor la copii, la Steaua. La club ma simteam bine, faceam ce-mi placea, dar atmosfera in tara si mai ales in lumea rugby-ului de la noi nu-mi placea. Am fost turnat ca ascultam Europa Libera si Securitatea m-a dat afara din casa, eram urmarit. Am cerut sa plec cu sotia si fiica noastra in concediu si nu m-am mai intors. Fiind military, am fost dat dezertor.

Ajuns la Rovigo mi s-a facut un meci de retragere si am ramas in structurile clubului, la inceput ca antrenor, dar antrenor facut pe bune, venit din iarba. Ei n-aveau antrenori. In Italia e ca la noi, e o mafia a antrenorilor, dai bani si obtii carnet de antrenor!

Am calatorit mult, am antrenat in Canada, in Franta si am revenit in Italia unde si azi activez la Belupo, aproape de Cortina d’Ampezzo.

Caracterizati in doua-trei cuvinte echipele importante din rugby-ul mondial!

Irlanda-echipa completa, grup omogen. Franta-jucatori foarte rapizi. Scotia-alterneaza perioadele bune cu cele mai putin bune. Walles-foarte puternici. Anglia-foarte organizati.

Cele 3 echipe din emisfera sudica sunt complete, fac spectacol si sunt cele mai productive, marcheaza intotdeauna foarte mult. Argentina va creste.

Cum vedeti rugby-ul romanesc de zi?

Nu prea mai sunt la curent cu ce se intampla in tara, deci nu ma pot pronunta, dar un of am si eu! Vreau sa stiu ce au facut toti ceilalti 53 de rugbysti, toata stima pentru ei, care au primit indemnizatia de merit sportiv si ce n-am facut eu, ca sa nu primesc acea suma?! Sunt unii si printre ei este Viorel Morariu, care nu considera FIRA, Campionat European si eu am doua medalii de aur la acea competitie, e toatal aiurea! In 2004 am facut memoriu, dar nimic!

Eu sa fiu sanatos si sunt, fac inot in fiecare zi, alerg, sunt mereu in forma, am mintea limpede si spun intotdeauna ce gandesc!

Interviu realizat de Clement Peter – freejournalist.eu

Foto: Clement Peter

Leave a Reply

Pentru a opri cookie-urile Google Analytics, apăsați: Click here to opt-out.