Steaua de aur

Ura pe care o are Gsp față de Steaua București este deja cunoscută în întreaga țară. Nu e o noutate. Însă, dacă vrei să te amuzi, e destul să lauzi cel mai important club sportiv al țării și vei vedea cum sar băieții lui Tolo, cu fețele umflate, mov, cu venele pulsând, cu ochii ieșiți din orbite, pregătiți să sară cu ”de fapt”-ul. Așa s-a întâmplat și azi, după ce Alin Stoica a lăudat din nou echipa Stelei Sevillene, numind-o adevărata generație de aur a fotbalului românesc. Atenționați probabil de Lucescu, gesepiștii au sărit!

Cristian Geambașu, unul dintre cei pentru care ”Becali a preluat Steaua”, deși toate documentele și hotărârile judecătorești spun că nu a preluat nimic, ci că a înființat o echipă nouă, în 2003, a fost primul care l-a atacat pe Alin Stoica, pe care l-a numit ”actual fost fotbalist și nu mai știu ce.” În articolul său, acesta a încercat să explice că ”Generația de aur” e de fapt doar o expresie, de parcă toți românii și-ar fi închipuit că Hagi și foștii lui colegi locuiesc cu toții în căsuța cu numărul 79 din tabelul periodic al lui Mendeleev. Merge apoi mai departe și ne spune că expresia ”măsoară performanța de excepție a unor fotbaliști”. Dar stați puțin. Ce performanță?

Conform DEX:

PERFORMÁNȚĂ ~e f. 1) Rezultat (deosebit de bun) obținut de o persoană într-o competiție sportivă. 2) Succes deosebit obținut într-un domeniu de activitate; record. 3) tehn. Indice calitativ de funcționare sau de randament (al unui motor, sistem tehnic, al unei mașini-unelte etc.). /<fr. performance

A fost evoluția din 1994 a naționalei una de excepție? Da. A fost o mare performanță? Nu. Și în niciun caz nu a fost cea mai mare performanță a fotbalului românesc. De ce? Pentru simplul fapt că nu am câștigat nimic.

De ce sunt ei de aur?

Dar de ce e acea generație de aur? Geambașu ne enumeră în articolul lui câteva motive care n-au nicio legătură cu sportul, dar le spune pe un ton ironic/agresiv, ca să convingă cititorul neutru că el are dreptate, nu ”actualul fost fotbalist”. Astfel, aflăm că acea generație a fost de aur datorită simbolisticii. Dacă România nu ar fi fost prezentă la acel mondial (și era să nu fie. Dacă vreți mai multe detalii,  întrebați-l pe Cornel Dinu despre un anumit 5-2 luat de la Cehoslovacia), aurul era argint sau poate plumb. Înțelegeți? Adică nu valoarea în sine a generației o face de aur, ci o simplă calificare.

Mai departe, Geambașu ne spune că meciurile bune cu Argentina și Columbia sunt argumente importante pentru acele 24 de karate. Doar că, tot în 1994, Elveția ne-a dat cu terenul în cap, 4-1, chiar în al doilea meci al grupei. Pe acest meci, domnul Geambașu l-a uitat, reprimând probabil amintirea.

Însă cel mai important argument al gesepistului e faptul că naționala ”ne reprezintă pe toți”. Și aici era de fapt problema. Steaua nu l-a reprezentat niciodată pe Geambașu. Nici pe el, nici pe colegii lui. Ei sunt mai degrabă reprezentați de Craiova, de Dinamo, de Lucescu. De Steaua mai puțin. De ce? Pentru că tătuca lor, adică acel băiat plin de frustrări, pe care Gsp încearcă anual să-l vopsească drept cel mai bun antrenor român din toate timpurile, urăște Steaua.

Sevilla – Cea Mai Mare Realizare

Geambașu ne spune că ”Generația de aur e un premiu de frumusețe”. Aproape, dar nu chiar. E un premiu de participare, de consolare. E mai degrabă bucuria unei amintiri a fotbalului pe care l-am avut și pe care l-au distrus cei pe care Geambașu și ai lui i-au ridicat la rang de zei, prezentându-i peste tot, groparii fotbalului românesc.

În 1994, românii s-au bucurat că au avut parte de un mondial așa de frumos. S-au bucurat pentru ca li s-a permis să se bucure. Pentru prima dată, după aproape jumătate de secol, au putut să se uite la un mondial fără să fure de la bulgari, au putut ieși în stradă fără să fie împușcați, au putut vorbi despre America fără să fie dați în gât la Securitate.

Dacă Sevilla 86 ar fi avut loc într-o Românie liberă, sărbătoarea ar fi fost chiar mai mare. 

Iar Geambașu știe asta, chiar dacă, în articolul său, vrea să sugereze că ”nu rămâi cu mai nimic din acea finală de la Sevilla” în afară de ”pasele schimbate de Loți și Majearu cu Belo și Bumbi.” Subtil, așa, vrea să îl facă pe cititor să ajungă la concluzia ca acea finală a fost urâtă, că Steaua a dat doar pase înapoi, poate chiar că rezultatul n-ar fi fost unul corect(”dacă separi de întreg magia momentului lui Duckadam” – Păi stai puțin, Geambașule. Doar Duckadam a jucat?!). Și asta deoarece Steaua nu-l reprezintă, nu se poate mândri cu această performanță.

Dar noi ne mândrim și știm că acea performanță a fost ceva incredibil pentru fotbalul românesc. O performanță unică, o performanță adevărată, nu una închipuită. A fost un prim pas către o jumătate de deceniu de dominare stelistă, care i-a făcut pe mulți să plângă de nervi. Iar aici îi includem pe Lucescu, dar și pe Geambașu și ceilalți gesepiști.

Atunci ați plâns, acum încercați sî rescrieți istoria. Atât puteți. Mințiți și jigniți. Și ca să știți și dumneavoastră, domnule Geambașu, Alin Stoica chiar a fost fotbalist, deci ironia nu merge. El a fost fotbalist. Dumneavoastră ce ați fost? Nimic. Exact ceea ce sunteți și acum.

Nu știți fotbal, domnule Geambașu

Performanța realizată de Steaua în 1986 (performanță adevărată, nu doar o simplă participare) va rămâne pe veci cea mai mare realizare a fotbalului românesc. Iar generația respectivă a fost adevărata Generație de Aur a fotbalului nostru. Ceea ce nu înseamnă că nu i-am apreciat și iubit pe Hagi & Co. Ba da. Ca iubitori ai fotbalului, îi iubim și îi apreciem. Și nu ne împiedicăm de cuvinte, și nu ni se umflă venele în cap atunci când cineva ne spune că Brazilia 94 a fost mai bună. Noi știm fotbal, domnilor. Învățați și dumneavoastră! Poate așa veți reuși să înțelegeți ce e aia performanță, ca să nu mai credeți că sunteți cineva, doar pentru că reușiți să dați și o hârtie de împachetat peștele, împreună cu cuțitul pe care îl vindeți săptămânal.