alin buzărin

Cât de jos mai puteți coborî, domnule Buzărin?

După ce a publicat un articol cel puțin părtinitor despre meciul Stelei cu Mostiștea Ulmu, meci pe care cel mai probabil nici nu l-a văzut, Alin Buzărin continuă seria de articole penibile cu un material în care, total nesurprinzător, încearcă să spele imaginea clubului lui Becali. Asta este mai nou misiunea principală a presei din România.

În articolul numit „Bullying! Suntem niște bullyingangii!”, domnul Buzărin se arată deranjat de faptul că TAS-ul nu i-a dat dreptate lui Becali în lupta sa împotriva unui jucător de care și-a bătut joc, Lukas Gikiewicz. Atacantul polonez a venit la FC Fcsb crezând că e vorba despre un club profesionist, s-a lovit relativ rapid de amatorismul care domnește acolo, apoi s-a trezit la propriu dat afară din casă.

Nu e o noutate. Acesta este tratamentul la care sunt supuși toți fotbaliștii fcsbiști care nu sunt pe placul lui Becali. Cei mai mulți dintre ei, însă, nu au curajul să protesteze. Nu o fac pentru că impresarii lor (români și ei, prieteni cu Becali) îi sfătuiesc să înghită, ca să nu le strice lor relația cu FC Fcsb.  Să fi fost și el român, Gikiewicz sigur n-ar fi protestat. Ar fi înghițit, apoi ar fi acceptat transferul la Baku sau în Orientul Mijlociu. Iar noi cu siguranță nu am fi auzit niciodată de ce a pățit el.

Doar că polonezul nu e român. Când a văzut cum FC Fcsb își bate joc de contractul semnat, s-a dus la TAS. A câștigat, FC Fcsb trebuie să îl despăgubească iar presa de la noi e acum neagră de furie.

„Bullying” – Atât au înțeles ei din tot acest scandal

„Noi va trebui să suportăm acest termen odios, care ne sugrumă graiul.” scrie Alin Buzărin în articolul său, încercând să mute întreaga atenție asupra unui singur cuvânt dintr-o întreagă motivare. Faptele nu contează pentru domnul Buzărin. Nici decizia. Doar acel cuvânt.

Culmea e că domnul Buzărin e supărat pe cine nu trebuie. În limba engleză, acest cuvânt e unul cât se poate de obișnuit. Se poate traduce ușor prin „hărțuire”, „terorizare”, „agresare” și domnul Buzărin știe acest lucru. Problema lui e că acest termen a fost folosit într-un articol în limba română.

Dar, domnule Buzărin, oare dumneavoastră nu înțelegeți că un coleg de-al dumneavoastră a scris acel articol, preferând să folosească cuvântul netradus? De ce nu i-ați dat lui două-trei palme după cap? Probabil pentru că, dacă ați fi ales această soluție, FC Fcsb n-ar fi câștigat nimic din asta.

Dar poate că vă e frică de nou, domnule Buzărin. „Bullying” poate să fie un cuvânt nou în limba română, un neologism. De ce nu? Ce? Ar fi primul? Când englezii au inventat cuvântul „football”, știam noi ce e ăla? Nu știam, dar l-am preluat, l-am adaptat și acum stăm toți și ne uităm la fotbal, când nu îl jucăm. Chiar suntem curioși dacă, pe la 1902, vreun ziarist român a scris un articol în care se dădea agresat (bullied, domnule Buzărin) de folosirea unui cuvânt care seamănă prea mult cu o obscenitate.

Dar poate că mergem prea departe. În fiecare limbă se găsesc cuvinte care nu pot fi traduse sau care pot fi traduse mai greu. Limba engleză e plină de ele. Încearcă de exemplu să îl traduci pe lickety-split. E un cuvânt care descrie ceva ce se întâmplă foarte, foarte repede. Dacă îl bagi în Google Translate, rezultatul este „despicătura Lickety”. Așadar mai bine nu încerci să îl traduci cu un singur cuvânt. Spui „foarte, foarte repede” și gata.

Ziaric, -ă, ziarici, -e, s. m. și f. 1. persoană care lucrează în presa sportivă din România deși nu are habar de sport – Lat. ziaricus

Și în limba română există cuvinte care nu pot fi traduse. „Ziaric”, de exemplu, este unul dintre ele. La fel si „gesepist”. Cele două înseamnă același lucru. Dacă încerci să le traduci în limba engleză, rezultatul este „shitty, lying person who pretends to be a journalist but is actually just a little brown-noser”. Așadar, domnule Buzărin, dacă dumneavoastră v-ați enervat din cauza lui „bullying”, imaginați-vă ce ar crede un jurnalist englez care ar trebui să scrie despre ziaricii din România. Ar înnebuni!

Dumneavoastră aveți demnitate, domnule Buzărin?

Dar să ne întoarcem la ceea ce contează. În articol, domnul Buzărin a scris:

„Nu faptele sunt problema, nici măcar suma de circa una sută mii euro. Mai precis 103.000. Patronul dă banii ăștia pe te miri ce, pe o treime din Dumiter, dacă s-ar fi făcut transferul, sau pe alte achiziții, care se vor face sau vor rămâne la nivel de fonfleu.”

Cum adică nu faptele sunt problema? Un fotbalist profesionist, om serios, a venit în România ca să muncească. Angajatorul său și-a bătut joc de el din motive doar de el știute. I-a luat mașina de serviciu, l-a dat afară din locuință, nu i-a plătit salariul și a încercat să îl forțeze să plece. Toate astea nu reprezintă o problemă pentru dumneavoastră, domnule Buzărin?

Poate că nu. Dumneavoastră vedeți doar „Patronul”. „Patronul”, da? Articulat! Ca să înțeleagă toți proștii că există unul singur în tot fotbalul românesc. Poate chiar toată lumea. La fel ca Prince sau Madonna. Doar că, pentru Gikiewicz, „Patronul” nu a fost patron, nu a fost cu nimic superior. A fost doar un angajator, un partener cu care a semnat un contract. Polonezul nu a simțit nicio nevoie să se pună în genunchi în fața sa. Ca alții.

Unii oameni se respectă! Șocant, nu?

Polonezul s-a respectat. Având demnitate, a considerat că nu merită acest tratament. A considerat că nu trebuie să înghită tot ce îi dă un individ limitat. Pentru că s-a respectat, a luat aceste măsuri și a câștigat.

Dar domnul Buzărin ne spune că faptele nu sunt o problemă. Și stăm acum și ne gândim oare cât de tare a fost acest individ, Alin Buzărin, terorizat (Bullied, domnule Buzărin) de angajatorii săi, de a ajuns să considere că angajatul nu are niciun cuvânt de spus în fața lor. Sau poate că domnul Buzărin a fost în totalitate protejat de asemenea comportamente, trăind într-o bulă. În cazul acesta, poate că i se pare normal ca cineva să nu își ia salariul la timp.

Însă nu contează ce crede Buzărin, contează doar ce a crezut Gikiewicz. El s-a considerat nedreptățit, a considerat că contractul a fost încălcat și a avut dreptate.

Ziaricii nu iubesc contractele

Problema este că, în România, ideea de contract este considerată o glumă. Iar respectarea unui contract e considerată drept o acțiune întreprinsă doar de fraieri. Asta este, din păcate, atitudinea. Ziaricul comun vede contractul drept o bucată de hârtie cu niște lucruri pe care, chiar dacă sunt trecute pe ea, el nu trebuie să le facă.

Din toată această poveste, în viziunea ziaricului, „Patronul” e eroul, pentru că a dat țeapă. Victima, în schimb, e tipul rău, deoarece a îndrăznit să se apere. În România nu faci asta! Dacă „Patronul” vrea să ți-o tragă, tu te întorci și îți desfaci bucile, fiind gata să primești.

Acesta este și motivul pentru care ziaricii sunt atât de supărați pe Talpan și pe Steaua. Clubul nostru a îndrăznit să oprească hoțul în timp ce fura. NU FACI ASTA! ÎN ROMÂNIA NU FACI ASTA NICIODATĂ! În România trebuie să lași hoțul să te fure. Iar dacă hoțul folosește o parte din banii furați ca să își facă imagine, dând o parte din ei către leprele societății, atunci trebuie să îl și lauzi!

Să fi scris despre cazul Stelei, domnul Buzărin ne-ar fi zis că „nu faptele sunt o problemă”. Da, Becali a încălcat legea. Da, a folosit un bun al statului fără niciun drept, provocând prejudicii de zeci de milioane de euro. Dar asta este normalitatea în România și victima, adică statul român, ar trebui să își țină fleanca. Altfel o să fie atacată în presă. Altfel, vor apărea numeroase articole în care se va scrie despre cazărmi, șenile, bani publici, imposibilitatea de a promova, meciuri care ar fi fost câștigate prin furt, stadioane pe care poate juca oricine și așa mai departe.

Dacă ați citit până aici, poate ați ajuns la concluzia că presa de sport din țara noastră face „bullying”. Așa și este. E cuvântul care descrie perfect atitudinea acestor oameni față de Steaua. De asta s-a și supărat domnul Buzărin că acest cuvânt a fost adus la cunoștința publicului. Oare cum s-ar traduce în limba engleză „cu musca pe căciulă”?!