În ziua de azi, puțini înțeleg cât de importantă e această realizare. Ar înțelege, poate, dacă ar vedea cât de mulți își doresc acest trofeu. Și nu vorbim aici doar despre sportivi care și-o doresc în palmares pentru a le arăta tuturor că au fost printre cei mai buni la fotbal. Chiar și oameni care nu știu fotbal și-o doresc.

Hoții vor și ei Cupa Campionilor Europeni

Unul dintre aceștia este Gigi Becali. Din fotbalul românesc, e poate conducătorul care se pricepe cel mai puțin la acest sport. Dar vrea și el Cupa Campionilor Europeni. Nu vrea să o câștige, ar fi prea multă muncă. Vrea în schimb să o fure.  Vrea să se folosească de ea, ca să facă bani.

„Ce semnifică 7 mai pentru mine? Nu prea sunt eu cu astea. E clubul meu, FCSB, care e de fapt Steaua. E echipa care a luat Cupa Campionilor Europeni și care e recunoscută la FIFA și UEFA. Doar că eu nu sunt așa ahtiat de suporteri. FCSB a luat Cupa Campionilor! La Geneva, în Elveția, așa scrie, că FCSB e Steaua și că a câștigat Cupa Campionilor Europeni. În dreptul FCSB, scrie: o Ligă a Campionilor. Când se face punctajul nostru, se adaugă două puncte de acolo. Suntem continuatorii, avem deja răspunsul de la UEFA și FIFA”, a spus Becali în dimineața zilei de 7 Mai, la Pro X.

A făcut Becali ceva pentru a câștiga Cupa Campionilor Europeni? A ajutat el fotbalul românesc cu ceva, ca să facă această performanță? I-a dat el măcar un sfat vreunuia dintre fotbaliștii care au câștigat trofeul în 1986? Nu, Becali nu a făcut nimic.

A plătit vreun leu ca să cumpere Steaua și să își adjudece dreptul de a se lăuda cu această performanță? A plătit vreun leu către statul român, pentru a cumpăra cel mai mic element din identitatea clubului Steaua? Nu, Becali nu a plătit nimic.

A câștigat vreun proces care să îi dea lui dreptate și care să spună că echipa lui are Cupa Campionilor Europeni? Nu, Becali nu a câștigat niciun proces.

Chiar și așa, îndemnat de ziariști libidinoși, Becali urlă că un trofeu care nu îi aparține e de fapt al lui. Și ca insulta să fie maximă, nu se ferește să spună ce înseamnă acest trofeu pentru el: ”Când se face punctajul nostru, se adaugă două puncte de acolo”.

E oare ceva mai jignitor pentru Ienei, Iordănescu, Tudorel Stoica și ceilalți sevilleni? Toată munca lor a fost redusă la 2 puncte, pentru că un fost pușcăriaș vrea niște bani. Să se gândească la acest aspect fcsbiștii care-l pupă-n fund.

Steaua București vs. restul

Astăzi, la 36 de ani de la Sevilla, s-a ajuns aici pentru că cei care au distrus fotbalul românesc își doresc Cupa Campionilor Europeni. Nu doar Becali, ci și Burleanu, toată federația, liga și mulți alții. Nici ei n-au făcut nimic pentru fotbalul românesc, dar simt că acel trofeu le aparține și că e dreptul lor să facă ce vor cu el.

De aici și nesimțirea Federației Române de Fotbal, care refuză să informeze corect UEFA. Refuză să anunțe că există hotărâri judecătorești care spun că FC Fcsb nu deține acel trofeu. Refuză să spună că palmaresul clubului Steaua, prin lege, îi aparține doar clubului Steaua:

Regulamentul de organizare şi funcţionare al Clubului Sportiv al Armatei „Steaua”

Capitolul VI Dispoziţii finale

(1) Clubul Sportiv al Armatei „STEAUA” deţine exclusivitatea:

d) palmaresului înregistrat de către sportivii şi echipele clubului în competiţiile la care au participat.

Acesta ar fi un motiv foarte bun ca Steaua să dea în judecată FRF. Dar știm cu toții că acest lucru nu o să se întâmple. De ce? Pentru că există o relație între Dâncu și Burleanu. Pentru că Becali controlează FRF. Pentru că singurii care nu își doresc Cupa Campionilor Europeni sunt cei care conduc clubul Steaua.

Din fericire, nimeni nu poate șterge această mare realizare. Ea va fi mereu a sportivilor care au obținut-o în acea seară de primăvară, pe 7 Mai, în 1986. Va fi mereu a lui Ienei, a lui Iordănescu, a lui Stoica, Lăcătuș, Bumbescu, Belodedici, Balint, Boloni, Bălan, Iovan, Pițurcă, Majearu, Bărbulescu, Duckadam, Weissenbacher, Radu II, Stângaciu și Pistol. Cupa Campionilor Europeni va fi mereu a Stelei București, indiferent de cât de mulți alții și-o vor dori.

Da, Steaua București face parte din acei puțini, la care cei mulți se uită cu admirație și bucurie sau cu invidie și ură.

The post Cupa Campionilor Europeni – Toți o vor, puțini o pot avea appeared first on Steaua Liberă.

Noi, steliștii, îi urăm un călduros ”La mulți ani”, îi dorim multă sănătate și îi mulțumim pentru tot ceea ce a făcut pentru Steaua și fotbalul românesc.

La mulți ani, Marcel Răducanu!

Marcel Răducanu a fost dovada că în România chiar se juca fotbal

Să revenim însă la întrebarea noastră. Ce a însemnat Marcel Răducanu pentru fotbalul românesc?

Legendă

În primul rând, Marcel Răducanu a însemnat legendă! Dar nu vorbim aici despre faptul că a devenit o legendă a Stelei și a Borussiei Dortmund. Asta e partea pe care o cunosc toți românii care cunosc fotbal. Ce nu știu mulți e că el a dat naștere la multe legende care fac astăzi fotbalul românesc mai frumos.

De la poveștile (adevărate) în care Marcelino al nostru dribla toți adversarii de pe teren, la duelurile cu Dinu și Dinamo, la întâlnirea cu marele Cruyff, la fuga care i-a lăsat mască pe toți securiștii din România comunistă, la stopurile făcute cu scrumiere, toate acestea au făcut ca fotbalul românesc să aibă un gust special. Da, se poate spune că Marcel Răducanu a fost unul dintre cei care i-au dat gust fotbalului nostru. Sare, piper și mirodenie fără de care astăzi nu am putea trăi, fără de care nu am mai vedea fotbalul românesc așa cum îl vedem acum.

Victorie a fotbalului împotriva tiraniei

Iubitorii fotbalului românesc știu că Marcel Răducanu a fost premiat cu premiul de ”Cel mai bun fotbalist român al anului 1980”. După ce a fugit din țară, acest premiu i-a fost retras de către comuniști. Nu a fost însă retras printr-un comunicat oficial, așa cum s-ar proceda astăzi. Premiul de cel mai bun fotbalist român i-a fost retras lui Marcel Răducanu în cel mai pur stil stalinist.

Fostul nostru mare fotbalist a fost șters din istoria fotbalului românesc. Da, șters. Securiștii au căutat să șteargă orice urmă de-a sa, să facă în așa fel încât nimeni să nu știe că în România a jucat vreodată un fotbalist cu numele Marcel Răducanu. Cel puțin au încercat, pentru că nu le-a mers.

Prin tot ceea ce a realizat în sportul românesc, Marcel Răducanu a călcat în picioare eforturile securiștilor. A fost, dacă vreți, o dovadă că sportul românesc și-a recuperat independența pe care o avea înainte de 1945, că nu mai depindea de un regim dictatorial și că a reușit chiar să învingă acest regim.

Marcel Răducanu le-a dat o lovitură puternică comuniștilor români, atunci când a fugit din țară. Le-a arătat că puterea lor nu mai e absolută. Le-a arătat că, oricât și-ar dori, nu pot controla fotbalul și în niciun caz nu pot controla sufletele oamenilor. Pentru că, în ciuda tuturor eforturilor securiștilor, Marcelino a rămas în sufletele steliștilor și după ce numele său a fost șters din istoria scrisă a fotbalului românesc. N-a putut să fie șters din amintirile sutelor de mii de oameni pe care Marcel Răducanu i-a încântat de fiecare dată când a pășit pe gazon.

O confirmare a valorii fotbalului românesc

Poate mai mult ca orice, Marcel Răducanu a însemnat o confirmare a valorii fotbalului românesc. Stelistul nostru a demonstrat că fotbalul românesc are valoare. I-a demonstrat lumii întregi. Înainte de Steaua 86, înainte de Dinamo, cu a sa semifinală, înainte de Craiova, cu al său sfert.

La începutul anilor 80, Marcel Răducanu era una dintre cele mai mari stele ale României, un fotbalist cunoscut în toată țara, o vedetă cum azi e numai Hagi. Viața lui în România a fost una bună. Nu a dus lipsă de nimic, a fost iubit de oameni, respectat. A ales însă să plece. A făcut-o pentru fotbal. Pentru fotbalul pe care îl juca el.

Putem spune că Marcel Răducanu a fost ales de zeii fotbalului românesc și trimis într-o misiune, ca să arate lumii că în România se joacă la un nivel extrem de înalt. Iar Marcelino nu a dezamăgit. Ajuns la Borussia, i-a făcut și pe germani să se închine la el exact așa cum o făceau românii. Da, a lăsat cu gura deschisă o națiune fotbalistică obișnuită deja cu vedete de mare clasă: Beckenbauer, Schumacher, Matthaus, Muller, Rummenigge și mulți alții. Marcel Răducanu și-a făcut loc printre ei, intrând în istoria fotbalului german, cu aceeași ușurință cu care trecea de adversari în derbyurile Steaua – Dinamo.

Marcel Răducanu a făcut ceea ce n-au putut să facă Dobrin și mulți alți fotbaliști români, ceea ce nu au fost lăsați să facă. S-a dus afară și a arătat că fotbalistul român nu e cu nimic inferior fotbalistului vestic. A jucat, a făcut spectacol, a progresat ca fotbalist și a devenit și mai mare, ajungând legendă într-o nouă țară. S-a dus și a arătat că în România se joacă fotbal. Și dacă vesticii ar fi fost mai atenți la Marcelino, poate că nu i-ar fi surprins Steaua București în 1986. Ghinionul lor, norocul nostru.

Răducanu – Hagi, marea pierdere a poporului român

Succesul înregistrat de Marcel Răducanu în fotbalul vestic a făcut ca drumul fotbaliștilor români către marile echipe europene să fie mult mai ușor. Hagi, Popescu, Petrescu, Lăcătuș, Balint și mulți alții au profitat de munca lui Marcelino, care le-a arătat străinilor că nu riscă nimic dacă se orientează către fotbaliști români.

Însă noi, românii, am pierdut foarte mult. Am pierdut posibilitatea de a-i vedea pe Marcel Răducanu și Gică Hagi jucând împreună, în aceeași echipă. Acest lucru s-ar fi putut întâmpla, la mondialul din 1990, însă nu a fost să fie. Chiar Marcel Răducanu a povestit:

„Este adevărat… Eu nu am jucat niciodată în viaţa mea la nici un turneu final, iar lucrul ăsta e marele meu regret din cariera de jucător. Dar în 1990 s-a luat în calcul să particip la Campionatul Mondial din Italia. Le vremea respectivă aveam 35 de ani şi jucam la FC Zürich. Am fost sunat de nea Imi şi am fost chemat la un turneu la München al echipei naţionale. Am făcut câteva antrenamente, i-am spus în faţă lui nea Imi că este o onoare pentru mine să fac parte din lotul României la un turneu final şi nu am pretenţia să fiu titular. Nici nu pusesem umărul la campania de calificare.

Am discutat bărbăteşte şi despre situaţia mea. Eu fusesem condamnat înainte de ’90 la 5 ani şi 8 luni de închisoare. Trebuia ştearsă cumva condamnarea asta. A rămas să se rezolve şi să aştept convocarea, dar aceasta nu a mai venit. Ulterior, am aflat că nu mă doreau în preajma lor jucătorii cu ştate vechi de la echipa naţională, cei care duseseră greul campaniei de calificare.”

Păcat, mare păcat! Românii chiar ar fi meritat să îi vadă jucând împreună pe acești doi imenși fotbaliști.

O școală specială de fotbal, unde șlefuiește tinerii fotbaliști

Astăzi, Marcel Răducanu are propria sa școală de fotbal în Germania. Nu este însă o școală de fotbal obișnuită. Marcel Răducanu nu produce fotbaliști pe bandă rulantă, pentru a-i vinde la echipe care nu-și cresc fotbaliști.

Școala celui poreclit Zoro, Samantha sau Iosefini este una specială. Acolo, Marcel Răducanu lucrează individual cu toți cei care se înscriu la cursurile sale. Are grijă de fiecare în parte. Nu îi învață fotbal, îi învață să fie fotbaliști. Le îmbunătățește calitățile, le dă sfaturi pentru ca aceștia să poată progresa, îi perfecționează.

Marcel Răducanu dă mai departe ceea ce i-au dat lui zeii fotbalului.

La mulți ani, Marcel Răducanu!

Photo credit: Clement Peter

Mai jos, puteți asculta un interviu realizat de Steaua Liberă cu marele Marcel Răducanu în 2020.

The post Ce a însemnat Marcel Răducanu pentru fotbalul românesc appeared first on Steaua Liberă.

Astăzi, marele campion s-a stins din viață, după o luptă dură cu o boală incurabilă. E greu însă să spui că a plecat dintre noi. La fel ca toți marii sportivi, Ivan Patzaichin nu o să plece niciodată. Realizările sale îi vor ține mereu numele viu.

Însă fără dar și poate sportul românesc a suferit o grea lovitură. Și, din păcate, e una de la care nu o să își mai revină niciodată. Tot ce ne mai rămâne acum este să ne întrebăm ce am învățat de la Ivan Patzaichin.

A participat la cinci olimpiade, de unde a luat 4 medalii de aur și 3 de argint. A avut în palmares peste 50 de titluri naționale, plus încă 9 medalii de aur, 4 de argint și 9 de bronz la Campionate Mondiale. Da, Ivan Patzaichin a fost unul dintre cei care au pus România pe hartă. A fost o comoară națională pe care, așa cum de multe ori se întâmplă, nu am știut să o apreciem și să o folosim așa cum trebuie.

Românii au multe de învățat de la Ivan Patzaichin. Încă au, chiar dacă el nu mai e aici ca să ne învețe. Păcat că nu am învățat lecțiile cât a fost și profesorul lângă noi. Ne-ar fi putut explica mai ușor cum un copil născut la Mila 23 a ajuns pe cele mai înalte vârfuri. Dar acum nu mai este aici ca să ne ajute. Acum trebuie să învățăm lecția singuri.

Trebuie să o învățăm. Îi datorăm asta lui Ivan Patzaichin. El a făcut atâtea pentru România, e timpul ca și România să facă ceva pentru ea.

Îți mulțumim, Ivan Patzaichin pentru tot ce ai făcut pentru noi și pentru toate lecțiile pe care ni le-ai oferit.

Odihnește-te în pace!

The post Ce am învățat de la Ivan Patzaichin? appeared first on Steaua Liberă.

Din păcate, evenimentul de inaugurare a noului stadion a pornit cu stângul. Pregătirea ”de multe luni” nu a inclus și un test al transmisiunii live. Astfel, steliștii prezenți pe canalul de Youtube Steaua TV, nu puțini, vreo 3000 la număr, nu au prea înțeles nimic din ceea ce au văzut.

Dar poate că e mai bine așa. Altfel, steliștii i-ar fi văzut la eveniment pe Duckadam, generalul în retragere Laurențiu Roșu, fost handbalist al clubului, și Cristian Gațu, oameni care, de-a lungul timpului, nu au ezitat să atace Steaua. Chiar dacă o atacă, aceștia se asigură că nu lipsesc de la niciun eveniment de-al Stelei.

La inaugurarea sălii ”Sevilla” au vorbit Teo Avramescu, comandantul interimar Bichir, lipit de ministrul Ciucă, prezent și el la eveniment, și George Ogăraru. Din păcate, n-a vorbit niciunul din oamenii care chiar au fost la Sevilla. Steliștii ar fi meritat să îi asculte iar ei ar fi meritat să spună câteva cuvinte în sala care poartă numele performanței pe care ei au obținut-o.

A vorbit în cele din urmă Anghel Iordănescu, la prezentarea plăcuțelor cu numele fotbaliștilor de la Sevilla, plăcuțe care sunt de acum înainte parte din noul stadion, așa cum și ei, fotbaliștii, sunt parte din Steaua.

Steaua București – OFK Belgrad, pe noul Stadion Steaua

Meciul amical Steaua București – OFK Belgrad a început cu un eveniment în cinstea lui Marius Lăcătuș. Tricoul cu numărul 7, purtat de ”Fiară” pe toată durata aventurii sale la Steaua, a fost retras. În aplauzele întregului stadion, sub privirile fotbaliștilor steliști, îmbrăgați într-un echipament nou, Marius Lăcătuș i-a salutat în stilul caracteristic pe suporterii prezenți la meci și, după câteva cuvinte, a dat startul meciului.

Steaua București: 1. Raul Bălbărău – 18. George Călințaru, 5. Sergiu Bactăr, 55. Wallace, 17. Darius Oroian – 8. Valentin Bărbulescu, 10. Rareș Enceanu – 90. Alexandru Zaharia, 77. Remus Chipirliu, 9. Emilian Pacionel – 21. Vasile Buhăescu

Antrenor: Daniel Oprița

Rezerve: 22. Horia Iancu – 89. Ovidiu Morariu, 4. Dean Beța, 13. Adrian Ilie, 14. Robert Neacşu, 15. Paul Haj, 20. Florin Răsdan, 47. Dragoș Nicolae, 27. Ștefan Pacionel, 11. Dragoș Huiban, 99. Cezar Gherghiceanu

OFK Belgrad: Jevtic – Jankovic, Zlatkovic, Pantic, Maksic – Nedelkovic, Bozic – Kilibarda, Retrovic, Ugrica – Mikan

Pauza s-a simțit din plin în jocul Stelei. Deși au controlat jocul și au dominat în prima repriză, băieții lui Oprița nu au reușit să deschidă scorul în primele 45 de minute.

În repriza secundă, ambii antrenori au făcut modificări în echipele trimise pe teren. Intrat pe stânga, în locul lui Oroian, Robert Neacșu, care are pe tricou numărul 14 (2 x 7), a trimis o centrare în careul sârbilor, în minutul 50. Aflat la post, golgheterul Remus Chipirliu, omul cu numărul 77, a marcat primul gol oficial pe noul stadion Steaua, în seara în care a fost retras numărul 7.

Două minute mai târziu, același Chipirliu a profitat de o eroare în apărarea celor de la OFK Belgrad și a dus scorul la 2-0. Faza golului doi a pornit din bocancul lui Florin Răsdan, ultimul purtător al numărului 7 la Steaua.

Pentru OFK Belgrad a fost un semn clar că norocul a dispărut. Și, cum era de așteptat, în minutul 61 s-a făcut 3-0 pentru Steaua. Golul a fost marcat de Huiban, dintr-un penalty obținut de Neacșu.

A venit și golul 4 în minutul 76, când, după un contraatac, Huiban i-a centrat lui Gherghiceanu în fața porții. Tânărul atacant venit de la Farul a pus latul și a marcat primul său gol în tricoul Stelei.

În formă de zile mari, Robert Neacșu a făcut 5-0 în minutul 86. Tânărul jucător de bandă a transformat un penalty obținut tot de el, după ce Oprița a fost de acord ca el să bată.

Scorul final al partidei a fost stabilit tot de Robert Neacșu, jucătorul meciului. Acesta a înscris în ultimul minut de joc, pentru un 6-0 care ne întristează doar pentru că nu e 7-0. Ar fi fost mai potrivit pentru ziua de azi.

Cum au făcut și în anii precedenți, Oprița și băieții lui au salvat un eveniment care ar fi putut fi distrus de mediocritatea conducerii clubului. Din fericire, noul stadion Steaua a avut parte de sărbătoarea pe care o merită, una fotbalistică, cu multe goluri și cu suporteri fericiți.

Când tragem linie, asta contează cel mai mult, ca suporterii steliști să fie fericiți.

The post Inaugurarea noului Stadion Steaua | Amical: Steaua București – OFK Belgrad appeared first on Steaua Liberă.

Astăzi, 7 iunie 2021, se împlinesc 74 de ani de la înființarea Stelei București. 74 e inversul lui 47. Însă, așa cum am spus mai sus, actele spun altceva. Un non-stelist care s-ar uita peste aceste documente ar putea să creadă că steliștii sunt nebuni și că sărbătoresc înființarea clubului lor într-o zi care nu are nicio legătură cu acest eveniment. Nu e însă așa. Chiar dacă Steaua București a luat ființă din punct de vedere juridic în 1947, aceea fiind ziua în care au fost aprobate și eliberate actele sale, 7 iunie va rămâne mereu ziua sa de naștere. Deoarece în data de 7 iunie, în 1947, un vis a devenit realitate.

Ce s-a întâmplat în 7 iunie 1947? Atunci, Generalul Mihail Lascăr, Ministrul de Război (Ministrul Apărării), și-a pus semnătura pe „Ordinul de Înființare al Clubului Armatei Române, Asociația Centrală a Armatei, ASCA.” Totul poate părea acum simplu, însă nu a fost. La 7 iunie, practic, s-a transformat în realitate un vis la care ofițerii iubitori de sport au lucrat cel puțin 2 ani. Când Generalul Lascăr a promulgat acest ordin, munca și eforturile acestor oameni au fost răsplătite.

Sportul și armata au mers întotdeauna mână în mână, pentru că un soldat nu poate fi soldat fără o foarte bună pregătire fizică. Așadar, nu trebuie să vă mire că ofițeri și soldați ai armatei române au participat la evenimente sportive și chiar le-au câștigat cu mult înainte de apariția clubului nostru, în perioada interbelică și chiar și înainte de asta. Chiar și înainte de înființarea României moderne.

O paranteză mică despre comunism

Apariția unui club sportiv al armatei a fost ceva logic. Și în niciun caz nu a fost ceva impus de regimul comunist. Așa cum am explicat și în alte articole, clubul CSKA Moscova, clubul armatei rusești, a fost înființat în 1911, în Imperiul Țarist al Țarului Nicolae al II-lea, nicidecum în URSS-ul lui Stalin sau Lenin. Așadar, dacă acest club a fost modelul pentru Steaua București, și nu a fost, nici măcar nu se poate sugera că regimul comunist a jucat vreun rol în această poveste.

Chiar mai mult, putem spune că regimul comunist a urât sportul. Da, s-a practicat sport și în țările comuniste și multe dintre ele au înregistrat performanțe importante, însă meseria de sportiv nu a existat sub comunism, cum a existat în țările capitaliste.

Regimul comunist a considerat mereu această activitate drept una burgheză. Este, evident, o inepție. Sportul este poate singurul loc unde clasele sociale nu contează. Un sportiv provenit dintr-o familie săracă poate să fie și în multe cazuri chiar este mult mai bun decât un sportiv care provine dintr-o familie bogată.

Steaua București – un vis la care mulți au visat timp de mulți ani

Să ne întoarcem însă la Steaua. Da, încă din perioada interbelică au existat voci în armata română care au cerut înființarea unui club sportiv al armatei. Acesta era absolut necesar, datorită numărului mare de talente sportive existente în acei ani în rândurile ofițerilor și soldaților din armata regală. Un exemplu în acest sens este Felix Țopescu, tatăl lui Cristian Țopescu și ofițer de cavalerie care a fost membru al echipei hipice a României, participantă la Olimpiada de la Berlin, din 1936.

Din păcate, începerea celui de-al Doilea Război Mondial a însemnat abandonarea acestui plan. Nu a fost însă uitat. Așadar, după război, pe măsură ce societatea se întorcea la normalitate, și armata a început să se uite din nou spre sport, un subiect mai puțin important ca Apărarea Națională, dar nu unul care să fie ignorat.

În 1945, a luat Ființă Secția Artă și Sport din cadrul Inspectoratului General al Armatei. Scopul său a fost atragerea tinerilor din armată către sport. De aici, un an mai târziu, câțiva ofițeri din armată au început să lucreze la planul de înființare a unui club sportiv adevărat.

La sfârșitul acelui an, a apărut și prima secție a viitorului club. E vorba despre secția de călărie, urmașă a Echipei Hipice a Armatei, unde se regăseau cei mai buni cavaleriști din armata română. În primăvara lui 1947 a apărut o a doua secție, cea de scrimă, urmașă a grupării sportive cuprinse în Cercul Militar București, o organizație a ofițerilor care fusese înființată la 15 decembrie, in 1876. Facem o mică paranteză și spunem din nou că scrima și călăria nu erau sporturi bine văzute de regimul comunist, fiind considerate sporturi ale bogaților.

Cele două secții au fost, evident, secții neoficiale, acestea apărând înainte de apariția oficială a clubului. Existența lor arată însă evoluția visului, care a crescut tot mai puternic, cu trecerea anilor. În cele din urmă, la data de 7 iunie 1947, Generalul Mihail Lascăr a promulgat ordinul de înființare a Asociației Sportive Armata București, „în baza Decretului Regal nr. 135 din 07.03.1946, precum şi a Regulamentului de aplicare a Legii de înfiinţare a «Organizaţiei Sportului Popular» din 30.04.1946”.

Dacă a mai fost nevoie de câteva săptămâni pentru ca actele să fie făcute, nu ne putem supăra. Au fost câteva săptămâni în plus, pentru a vedea cum se transformă în realitate un vis la care mulți au visat foarte mulți ani.

De ce sărbătorim ziua Stelei pe 7 iunie? Pentru că Steaua este cel mai frumos vis!

Steaua București rămâne un vis chiar și astăzi, la 74 de ani de la apariția sa. E un vis pe care noi, steliștii, nu ne săturăm să îl visăm. Este cel mai frumos vis. De-a lungul istoriei sale, a avut urcușuri și coborâșuri. A rămas însă același vis frumos. Unii l-au visat înaintea noastră, noi îl visăm acum și mulți îl vor visa după noi.

La mulți ani, Steaua București! Îți mulțumim pentru că ne faci să visăm!

The post De ce sărbătorim ziua Stelei pe 7 iunie appeared first on Steaua Liberă.

A existat fotbalul românesc înainte de data de 7 Mai, 1986? A existat, dar doar pentru noi. Pentru alții, pentru străini, acesta nu a existat. A fost mai degrabă o nălucă, ceva ce vezi cu coada ochiului, dar care dispare imediat ce îți îndrepți privirea spre el. Așa a fost fotbalul românesc până în acea seară de 7 Mai.

Și ce s-a întâmplat în acea seară de 7 Mai? Atunci, la Sevilla, pe stadionul Ramón Sánchez Pizjuán, un grup nu foarte mare de sportivi, antrenori și oameni de fotbal români au tras cel mai puternic semnal de alarmă. Câștigând Cupa Campionilor Europeni, Emeric Ienei și băieții lui le-a arătat tuturor, europenilor, africanilor, asiaticilor, americanilor de sud si de nord, australienilor și extratereștrilor că o nouă națiune fotbalistică a apărut pe lume.

Ion Alecsandrescu – Emeric Ienei – Puiu Iordănescu – Tudorel Stoica – Ladislau Boloni – Marius Lăcătuș – Gabi Balint – Victor Pițurcă – Mihail Majearu – Lucian Bălan – Ilie Bărbulescu – Adrian Bumbescu – Miodrag Belodedici – Ștefan Iovan – Helmut Duckadam – Dumitru Stângaciu – Marin Radu II – Anton Weissenbacher – Constantin Pistol

Aceștia sunt eroii din a căror voință a ajuns Cupa Campionilor Europeni la București. Fără ei, n-am fi avut-o. Fără ei, n-am fi avut nici fotbal.

Din păcate, progresul fotbalului românesc nu a mai continuat. Aceea a fost și prima, dar și ultima generație de campioni adevărați. Performanțele lor nu au mai putut fi repetate. Chiar mai rău, fără ei, fotbalul românesc, în loc să urce, a coborât.

Performanțele s-au dus. S-a dus spectacolul. Cu trecerea anilor s-a dus chiar fotbalul, furat de niște hoți pentru care 7 Mai 1986 nu înseamnă nimic. Cel mai rău, s-au dus chiar și unii din eroii de la Sevilla. Lucian Bălan și Ilie Bărbulescu ne-au părăsit mult prea repede. Acum îi plângem și ne pare rău că nu i-am cinstit cât au fost în viață. Ar trebui mai bine să învățăm din greșeli, nu să plângem. Ar trebui mai bine să îi cinstim cum se cuvine pe cei care au făcut ceva pentru fotbalul românesc.

Steliștii se odihnesc, după meciul vieții lor.

Ar trebui să ne străduim să readucem fotbalul românesc la un nivel acceptabil. Acceptabil pentru ei, cei de la Sevilla, nu pentru noi, care credem că înțelegem acest sport, dar care de fapt nu pricepem nimic.

Nu pricepem. Dacă am fi priceput, un club ca Steaua București, cel mai important din România, nu ar fi astăzi în Liga 3. Și, ca să înțelegeți mai bine, problema nu e că Steaua e în Liga 3, doar și alte cluburi mari din Europa au trecut prin perioade mai dificile. Problema e că Steaua e în Liga 3 pentru că acolo au vrut unii să ajungă. Acei unii care au furat fotbalul, au furat performanța, au furat chiar și identitatea celui mai important club din România.

Clubul nostru e astăzi jucăria unora. Cândva, Steaua București se juca cu adversarii săi. Ca șoarecele și pisica. Le arăta mingea, le arăta poarta, le arăta și cum le dă gol și le distruge visele și speranțele. Iar astăzi…

Unde am ajuns astăzi? Cât de departe am ajuns astăzi de momentul Sevilla? Se împlinesc 35 de ani dar par 3500. Căderea, nu doar a Stelei, ci a întregului fotbal românesc, s-a întâmplat mult prea repede. Și am fost atât de sus!

Ar trebui să ne rușineze. Această involuție ar trebui să ne rușineze. 7 Mai 1986 ar trebui să ne rușineze. Acel mare succes arată cât de mult am greșit noi, ce generații de ratați am produs noi. Pentru că acesta este rezultatul fotbalului românesc din mileniul trei: fotbaliști ratați, fotbal penibil, stadioane goale, performanțe inexistente.

Și am plecat de la o câștigătoare a Cupei Campionilor Europeni!

Iertați-ne, eroi de la Sevilla!

Iartă-ne, nea Imi! Iartă-ne, căpitane Tudorel! Iertați-ne Lăcă, Gabi, Piți și ceilalți! Iertați-ne!

Nu am putut să clădim pe fundația pe care voi ne-ați oferit-o. Nu am putut să ducem mai departe fotbalul românesc. Eșecul este al nostru și doar al nostru. Pe voi nu v-a atins și nu vă va atinge niciodată. De asta o să ne asigurăm. Cu asta sigur nu o să o dăm în bară.

La 35 de ani de la Sevilla, vă sărbătorim pe voi, sărbătorim succesul vostru, dar doar atât. Noi, din păcate, nu avem performanțe pe care să le numim ale noastre și cu care să ne mândrim.

Cupa Campionilor este la București!

Dar poate că vor veni vremuri mai bune. Trebuie să vină. Vor veni.

Așa cum Lăcătuș a trebuit să înscrie, în acea seară magică, așa trebuie și noi să ne revenim.

Steaua București trebuie să revină în Liga 1 și pe prima scenă a fotbalului mondial. Fotbalul românesc trebuie să își arate din nou fața în lume.

Trebuie să se întâmple. Pentru binele fotbalului nostru, pentru binele nostru.

La 35 de ani distanță, ne-am îndepărtat deja prea mult de Sevilla. Dacă ne îndepărtăm și mai mult, riscăm să nu o mai găsim niciodată!

Haide, Steaua București!

7 Mai este ziua neoficială a Stelei București. O sărbătorim în fiecare an și chiar avem de ce. Mizeria în care a ajuns astăzi fotbalul românesc nu doar că ne dă voie, chiar ne obligă să sărbătorim realizările acestor giganți care, la Sevilla, au îngenuncheat fotbalul european.

O sărbătorim pentru că 7 Mai 1986 înseamnă Steaua București. Asta este Steaua. Asta e esența Stelei. Lupta, victoria, performanța, aceste valori ne definesc. Mai rapid, mai sus, mai puternic.

Așa că, haide, Steaua București! Pentru 7 Mai, pentru Cupa Capionilor Europeni, pentru eroii de la Sevilla, haide, Steaua!

The post Sevilla, atât de departe appeared first on Steaua Liberă.

Feri s-a născut la data de 14 aprilie, în 1927, la Rodna, județul Bistrița-Năsăud. Însă fotbalistul Feri ”s-a născut” în 1938, la Baia Mare. Acolo a făcut primii pași în sport, legitimat la clubul Phoenix Baia Mare. A stat la Phoenix până în 1948, când, pentru un sezon, s-a transferat la CFR București, echipa care avea să devină Rapid, unde a jucat alături de alți giganți ai fotbalului românesc, precum Apolzan sau Bazil Marian.

Destinul l-a trimis la Steaua. Destinul sau un milițian

Francisc Zavoda nu a stat mult la Rapid. A părăsit Giuleștiul după doar un an. Era la vârsta încorporării și nu prea voia să facă armata. S-a gândit așadar că i-ar prinde bine un transfer la o echipă care l-ar putea scăpa de asta. Astfel, la 1 august 1949, împreună cu Piți Apolzan, și el de vârsta stagiului militar, s-a dus omul nostru pe strada Lipscani, unde era sediul celor de la … Dinamo București.

Cum ar fi fost ca unul dintre steliștii legendari să joace la Dinamo?! Nici nu trebuie să ne gândim la asta. Cum am zis la început, când e vorba de oameni ca Francisc Zavoda, ori ei au fost făcuți pentru Steaua, ori Steaua a fost făcută pentru ei. Iar lucrul acesta s-a văzut chiar în acea zi de august.

Feri și Piți erau la ușa ”câinilor0”, gata să intre în ”cușcă”, când destinul și-a făcut simțită prezența. S-a întâmplat ca în acea zi destinul să ia forma gardianului de la intrare, un milițian ca toți cei din glumele cu milițieni. Arogant și cu o șmecherie pe care doar el o înțelegea, acesta le-a spus celor doi fotbaliști că ei nu sunt de Dinamo. La clubul miliției se făcea instrucție serioasă, i-a prevenit el. Fotbaliștii se pregăteau cot la cot cu răcanii, deci să nu se gândească ei la viața bună și la fotbal.

Ce noroc pe cei doi mari steliști! Glonțul tocmai le trecuse pe lângă ureche. Așa că băieții stânga-împrejur și duși au fost, oferindu-i satisfacție milițianului care a știut de la început că ei nu au ce căuta acolo.

Feri și Piți s-au dus așadar la celălalt club bucureștean care-i putea scăpa de stagiul militar. Pe vremea aceea se numea CSCA București. Astăzi îl știm ca Steaua. Apolzan și Zavoda au semnat, au luat pe ei tricourile roș-albastre și nu au regretat nimic.

Zavoda Întâiul!

Așa a ajuns Francisc Zavoda la Steaua. În acel moment, încă avea acest nume. Nu pentru mult timp însă. Asta deoarece, în 1951, fratele său, Vasile, a semnat și el cu CCA, nume pe care Steaua l-a adoptat în 1950. Francisc a devenit astfel Zavoda I, iar Vasile a devenit Zavoda II. Împreună, au format o dinastie care i-a adus CCA-ului glorie și renume mondial. Asta nu e o exagerare.

Francisc era atacant. Vasile era fundaș. Nu s-au călcat așadar pe degete prin teren. Au jucat amândoi titulari în echipa CCA-ului. Și ce echipă era! Pe lângă frații Zavoda, în teren publicul îi mai putea vedea pe Ion Alecsandrescu, Gicu Constantin, Tătaru, Onisie, Bone, Cacoveanu, Apolzan, Toma, Voinescu – grei ai greilor! Ce echipa! De fapt, ce ”team”! Ca să folosim limbajul vremii.

Și e corect să trecem puțin la limba engleză, pentru că de această limbă s-au legat cele mai mari realizări ale clubului nostru în anii 50.

În deceniul petrecut la Steaua, Francisc Zavoda a câștigat 5 titluri și 4 cupe. E destul să privim acest palmares ca să înțelegem că CCA a dominat deceniul cu numărul 5 al secolului trecut. În România nu avea egal. De fapt, echipa națională a României era CCA, lucru dovedit la data de 22 aprilie, în 1956. Atunci, România a învins Iugoslavia, la Belgrad. În teren au jucat 11 steliști, golul fiind marcat de unul din ei.

Francisc Zavoda a fost titular atunci. Nici nu avea cum să nu fie. România a impresionat în acel meci. De fapt, CCA a impresionat în acel meci. A impresionat și a atras privirile celor de la Luton Town, o forță a fotbalului britanic, care, la o lună după meciul de la Belgrad, a venit la București pentru a juca un amical cu CCA.

Probabil că englezii s-au gândit că va fi un meci ușor. Până la urmă, ei inventaseră acest sport. Era imposibil ca altcineva să le dea lecții. Dar CCA le-a dat. Ai noștri i-au zdrobit pe englezi cu un 5-1 care a șocat întreaga planetă. Au marcat atunci Constantin, de două ori, Cacoveanu, Alecsandrescu și , bineînțeles, Zavoda I.

De aici, a urmat faimosul turneu în Anglia, în care CCA a impresionat din nou, arătându-le britanicilor că nu doar ei știu fotbal și punând practic România pe harta fotbalului mondial.

Cum a ajuns CCA așa puternică?

Totuși, cum a ajuns CCA așa de puternică? Clubul era practic unul nou înființat. Avea doar 9 ani la momentul turneului din Anglia. Avea doar 9 ani iar în palmaresul său se regăseau deja 4 titluri naționale și 5 cupe. Așadar, care a fost secretul?

Un singur cuvânt: PROFESIONALISM!

Marea CCA a avut norocul de a avea în lotul său mari profesioniști, oameni foarte buni la ceea ce făceau. Și vorbim aici atât despre fotbaliști, cât și despre antrenori, cât și despre staff și despre ceilalți oameni din club.

Antrenori precum Gheorghe Popescu sau Ilie Savu au știut cum să îi pregătească și cum să îi folosească pe fotbaliști precum Francisc Zavoda sau Ion Alecsandrescu, pentru a scoate totul de la ei. Mai mult, Ilie Savu a avut inspirația de a-i coopta în staff-ul tehnic pe Virgil Economu, un adevărat filosof al fotbalului, dar și pe profesorul universitar de la ANEFS, Victor Cojocaru, pentru pregătirea fizică. Clubul, antrenorii și fotbaliștii s-au făcut mari împreună!

Pregătire cu cearșaful

Să discutăm puțin despre fotbalistul Zavoda I. Foarte priceput din punct de vedere tactic, Feri deținea și o tehnică individuală excelentă, fiind și foarte luptător pe terenul de joc. Toate aceste calități l-au împins în cinciul ofensiv stelist (pe vremea aceea echipele jucau cu 5 atacanți).

Jocul ofensiv al CCA-ului se baza în acei ani pe viteza și centrările extremelor Cacoveanu și Tătaru, pe tehnica interilor Francisc Zavoda și Gheorghe Constantin, și pe eficiența lui Ion Alecsandrescu. I-am împărțit în grupe pentru a înțelege mai bine jocul practicat de clubul nostru în acei ani, dar și metodele de pregătire. Iar despre metodele de pregătire putem spune că erau revoluționare!

La CCA, Ilie Savu își antrena fotbaliștii ofensivi cu… cearșaful! Mai bine zis, cu 3 cearșafuri. Să explicăm.

Pentru a le intra fotbaliștilor în reflex jocul, pentru a ajunge să se găsească mai bine pe teren, Ilie Savu întindea pe teren 3 cearșafuri. Unul era pus la colțul(câte unul la fiecare colț – se lucra pe ambele părți ale terenului) careului de 16, unul înspre linia de centru și ultimul la punctul cu var. Cacoveanu și Tătaru centrau, Zavoda I, Popescu și Alexandrescu, fiecare pe locul lui, trebuiau să primească, să paseze, să marcheze. Simplu, logic și frumos, cu rezultate pe care le cunoaștem acum.

“Eram toţi prieteni, in­diferent că eram de la Stea­ua, Dinamo, Rapid sau alte echi­pe. Peste tot ne vedeai împreu­nă. La reunirile «naţionalei» stăteam la hotel. În deplasări mergeam cu trenul. Cîte opt în compartiment. la clasa a treia. Dormeam cu rîndul. Cînd unii aţipeau, ceilalţi stăteau pe culoar, să le facă loc. N-am pri­mit niciodată nici o primă, nici în străinătate. Noi jucam din pa­siune şi pen­tru onoare. Cred că dacă pui sufet, chiar şi azi, cînd totul e pe bani mulţi, contează.”, și-a amintit Francisc Zavoda peste ani. 

La Steaua, Feri Zavoda a jucat 174 de meciuri și a marcat 33 de goluri. A jucat de 8 ori la națională. În cupele europene a jucat de 3 ori, marcând un gol. Dacă cifrele acestea nu impresionează, țineți cont de faptul că în acele vremuri se jucau mult mai puține meciuri. Mai ales meciuri internaționale. Condițiile erau diferite, fotbalul fiind mult mai greu.

“Cum o loveam odată! Dacă aveam min­gea asta pe vremea mea, mar­cam o grămadă de goluri. Atunci se juca cu minge cu şireturi. Era mult mai grea. Cînd o loveai cu capul îţi zdruncina creierii”, a spus fostul nostru atacant, într-un interviu pentru Gsp, vorbind despre una din mingile moderne.

Francisc Zavoda, un om corect și cinstit

În 1956, în drum spre Anglia, Francisc Zavoda a fost abordat în Germania de doi indivizi. Aceștia i-au oferit o sumă mare de bani, pentru a semna cu echipa lor.

“Eram în Berlinul de Est şi ne pregăteam să trecem în Vest. Au venit în camera mea de hotel doi domni, care vor­beau bine româneşte, cu o valiză în mână. În valiză erau mult peste 100.000 de mărci şi un bilet cu numele meu. Nu am mai văzut aşa mulţi bani pînă atunci. Mi-au zis că dacă semnez şi merg cu ei în Vest, banii vor fi ai mei. Nu am semnat. M-am gîndit la fratele meu, care rămânea în ţară şi urma să fie dat afară din armată. La fel şi restul familiei mele ar fi avut de suferit. Când m-am întors în ţară am văzut cât de bine lucra securitatea. Ei ştiau că mi se propusese să rămân în Germania Occide­ntală”, a povestit Feri Zavoda.

Francisc Zavoda a fost corect și cinstit în întreaga sa carieră. La CCA a jucat până în 1960. Apoi a continuat ca antrenor secund al lui Gică Popescu, până în 1966. A plecat după un meci pe care Steaua (CCA își schimbase numele în 1961) l-a pierdut cu 4-0. Francisc Zavoda i-a bănuit atunci pe câțiva din elevii săi că au trântit meciul. Ca inter stânga, el realizase ceva pentru acest club. E de înțeles așadar că nu putea respira același aer cu niște indivizi pe care îi considera vânzători. A plecat și s-a înscris la Academia Militară, ale cărei cursuri le-a urmat între 1966 și 1969. Apoi s-a angajat la MApN.

Totuși, a mai revenit în fotbal, În 1979 a antrenat ASA Tg. Mureș, echipă considerată satelist de-al Stelei. Și poate că a fost, dar nu cu și în perioada în care antrenor a fost Zavoda I. Atunci, ASA a învins Steaua cu 1-0. Însă, în 1980, Feri a plecat și de la Tg. Mureș, dezgustat fiind de faptul că, la ordinul comandantului, colonelul Pintilie, echipa sa a fost obligată să cedeze puncte la Cluj și Satu Mare. Și-a mai încercat norocu la Brăila, în 1983, și la Iași, în 1984, apoi s-a retras de tot.

Pentru întreaga sa activitate, Francisc Zavoda a primit titlul de maestru emerit al sportului.

Din păcate, fostul nostru mare atacant s-a stins din viață în 2011, la vârsta de 84 de ani. Astăzi, de ziua sa, steliștii trebuie să își amintească de el și de realizările sale ca fotbalist și ca om.

Francisc Zavoda a fost unul din cei care au format Steaua, care au făcut ca clubul nostru să fie ceea ce este acum. Părți din el au rămas în ADN-ul Stelei și trebuie să se regăsească în fiecare stelist adevărat.

Îți mulțumim pentru tot, Francisc Zavoda I! Steliștii nu te vor uita niciodată!

The post Francisc Zavoda, unul din stâlpii de bază ai măreței CCA appeared first on Steaua Liberă.

Trebuie spus că Marius Mihai Lăcătuș a avut două zile de naștere. Prima a fost pe 5 aprilie, cea oficială. A doua a fost în momentul în care a călcat pe gazonul unui teren de fotbal. La prima dată s-a născut Marius Lăcătuș, la a doua s-a născut Fiara, așa cum fostul nostru șeptar a ajuns să fie cunoscut în țară și în străinătate.

Ce poreclă dură! ”Fiara”! Într-o lume în care cei mai mulți sunt porecliți ”cel mare”, ”cel bun” sau ”cel frumos”, Lăcătuș a fost ”Fiara”. A fost așa pentru că trebuia să fie. Marius Lăcătuș a fost întruchiparea epocii sale. A fost exact ceea ce cereau vremurile, ceea ce cerea România anilor 80.

Ca o păsăre de pradă, Marius Lăcătuș s-a înălțat în căutarea următoarei victime

Nu a fost nici cel mai tehnic fotbalist, nici cel mai bun marcator, nici cel mai rapid, nici cel mai puternic. A fost însă Fiara, un spirit rebel, un spirit sălbatic, pe care lanțurile nu l-au putut ține jos, un spirit care, la fel ca poporul român de la finalul anilor 80, și-a rupt lanțurile și s-a înălțat la cer, pentru a vâna, pentru a-și găsi prada.

Marius Lăcătuș a ajuns cel mai important simbol al Stelei nu pentru că este fotbalistul cu cele mai multe trofee, ci pentru că spiritul Stelei a fost exact spiritul său. Sau poate spiritul său a fost spiritul Stelei, pentru că nu e clar de la cine a pornit totul. Ce știm sigur e însă faptul că Steaua și Lăcătuș au format împreună un monstru fotbalistic invincibil, care a îngenuncheat fotbalul românesc și care a băgat teama în fotbalul european și mondial.

Împreună, Steaua București și Marius Lăcătuș au urcat și au coborât. Creșterea Stelei a fost legată de Lăcătuș. Căderea ei a fost legată de retragerea sa. Fiara s-a retras. Și-a retras ghearele, și-a ascuns colții. Cum se întâmplă de multe ori, o epocă a luat sfârșit, epoca Stelei București și a lui Lăcătuș.

Acesta este ciclul natural. Nu trebuie să ne întristeze. O epocă apare și apoi dispare. Nimic nu e etern. Dar epocile pot să și revină.

Ghiarele și dinții Fiarei s-au tocit în ultimii ani. Și la fel s-a întâmplat și cu Steaua București. Sub conducerea unor corupți, a unor incompetenți, clubul măreț care a băgat frica în forțele fotbalistice ale Europei de vest a plecat capul și s-a retras în vizuina sa, tăcut. lăsând locul său unor jivine care nu sunt demne de el, dar care, la fel ca orice necrofag, au profitat de retragerea regelui junglei și s-au năpustit schelălăind asupra rămășițelor.

Fiara însă nu a murit. Doarme. Așteaptă momentul când se va ridica din nou, își va scoate ghiarele și se va năpusti asupra acestor lighioane uzurpatoare. O epocă nouă va începe atunci. Poate cu un nou lider. Poate cu o Fiară nouă. Însă nu fără vechea Fiară.

Destinele Stelei București și ale lui Marius Lăcătuș se întrepătrund. Unul nu poate fără celălalt. Sau, mai bine zis, o fiară nu poate fără cealaltă. Și oricare va fi drumul Stelei de acum înainte, acela va fi și drumul lui Marius Lăcătuș.

Am fost împreună la victorii. Am fost împreună la eșecuri. Ne-am îmbrățișat, ne-am certat, o să ne îmbrățișăm din nou. Pentru că Lăcătuș e Steaua și Steaua e Lăcătuș. Steliștii sunt Lăcătuș. În fiecare din noi există o bucățică a epocii născute din răgetul Fiarei și tot în noi există puterea de a readuce la viață această epocă.

La mulți ani, Marius Lăcătuș!

The post Marius Lăcătuș – spiritul unei epoci appeared first on Steaua Liberă.

Cine este Emeric Ienei? Doar unul dintre cei mai buni fotbaliști care au jucat în România și cel mai mare antrenor român din toate timpurile. Însă, dacă trebuie să pui această întrebare, probabil că nu ești stelist și nu ai nicio legătură cu fotbalul.

Și asta deoarece Emeric Ienei este unul dintre acei oameni de fotbal care sunt cunoscuți și respectați de către toți iubitorii acestui sport. Că ești stelist, că ești dinamovist, că ești rapidist sau craiovean, nu ai cum să nu îl admiri pe acest mare om. Pentru că, înainte de a fi un mare sportiv și un mare antrenor, Emeric Ienei a fost și rămâne un mare om.

Un campion al bunului simț, generalul de brigadă (retragere) Emeric Ienei a câștigat titluri și cupe la care mulți nici nu îndrăznesc să viseze. Deasupra tuturor acestora tronează Cupa Campionilor Europeni, pe care a câștigat-o cu Steaua București, în 1986.

Invidia și ura unora i-au făcut să încerce să minimizeze contribuția sa la câștigarea acestui trofeu. Asta arată doar cât de mici sunt cei care îndrăznesc să nege că contribuția lui Emeric Ienei a fost una decisivă. Dar a fost decisivă. Oricare alt antrenor pus în locul său nu ar fi reușit acea performanță. Și asta deoarece nu sunt mulți antrenori care să nu caute lumina reflectoarelor, care să decidă să ocupe un loc mai retras, pentru ca fotbaliștii să fie starurile spectacolului.

Așa a făcut și Emeric Ienei, urmând poate exemplul lui Piști Covaci. Nesimțiții se folosesc de aceasta dovadă de bun simț ca să îi atace performanța, însă ei nu realizează că Steaua București a avut nevoie ca de aer de acest bun simț, fără de care nu ar fi câștigat în finala de la Sevilla.

Alt antrenor nu i-ar fi lăsat pe tinerii Lăcătuș și Balint să bată la penaltiuri. Alt antrenor nu l-ar fi băgat pe Puiu Iordănescu în teren. Altul nu le-ar fi permis fotbaliștilor steliști să joace cum pot ei mai bine. I-ar fi legat de posturile lor, i-ar fi pus să se apere, i-ar fi încărcat cu sarcini menite să ucidă fotbalul și să evite rușinea. Nu și Emeric Ienei. Curajos și înțelegând ce înseamnă fotbalul spectacol cerut de publicul stelist, cu care s-a obișnuit de pe vremea când era jucător, acesta a ales să fie un lider, nu un șef.

Emeric Ienei nu a dat ordine, ci a muncit cot la cot cu jucătorii. Așa i-a putut ajuta pe fiecare să atingă potențialul maxim. Așa a reușit să facă din Boloni și Tudorel Stoica, ambii trecuți de 30 de ani în 1986, cel mai bun cuplu de mijlocași centrali din Europa. Din rebelul Lăcătuș a făcut o Fiară care a băgat frica în apărările adverse. Pe Bumbescu și Belodedici i-a transformat în zid. Iar lui Duckadam, un om despre care acum vedem cât de slab este din punct de vedere psihic, i-a dat tăria mentală a unui ”psihopat” care, pus față în față cu cel mai important moment al vieții, zămbește și se poartă de parcă e doar o altă zi la birou.

Cine ar mai fi reușit așa ceva în afara lui Emeric Ienei? Nimeni. Poate doar Piști Covaci, pe care chiar Emeric Ienei l-a caracterizat cu aceste cuvinte:

„Nea Piști a fost un intelectual. Era galant, iubitor de prieteni, dar și un mare înțelept. Toate aceste calități l-au făcut un antrenor de excepție. Cel mai mare! A câștigat foarte mulți bani raportat la acele vremuri, dar n-a ținut prea mult la ei.”

Ați mai văzut vreun alt câștigător de CCE să se dea singur la o parte și să îl pună pe altul pe piedestalul unde și-a câștigat pe bună dreptate locul? Doar Emeric Ienei ar fi putut să facă așa ceva.

Iar vorbele frumoase pe care le are la adresa foștilor săi colegi, a foștilor săi jucători și antrenori îi aduc și mai multă cinste, ridicând omul mult deasupra antrenorului câștigător de cupă europeană.

Numele Emeric Ienei îmbogățește palmaresul Stelei București

Astăzi, noi, steliștii, ne mândrim cu trofeele câștigate de Emeric Ienei. Cupa Campionilor Europeni ocupă un loc de cinste în vitrina clubului nostru, ridicându-l la nivelul granzilor europeni, acolo unde nu mulți au acces.

La fel de puternic strălucește însă și numele lui Emeric Ienei, cu care clubul nostru se poate mândri cel puțin la fel de mult cum o face cu Cupa Campionilor pe care chiar el a câștigat-o. Acest nume îmbogățește istoria și palmaresul clubului nostru și ne obligă să fim mai buni. Ne obligă să fim SEMPER SVPERIORES!

Așa este Emeric Ienei. Așa a fost toată viața sa. Și ca jucător, și ca antrenor, și mai ales ca om. S-a ridicat deasupra tuturor, scriind, prin faptele sale, manualul stelistului.

Dacă vreți să fiți steliști și să aduceți cinste Stelei, fiți ca Emeric Ienei!

Astăzi, Emeric Ienei împlinește vârsta de 84 de ani. Îi dorim multă sănătate și sperăm ca problemele pe care le-a avut la picior în ultimii ani să îi treacă. Îi dorim multă fericire, pentru că și el ne-a adus nouă fericire, prin frumoasele lucruri pe care le-a făcut la Steaua București.

Vă mulțumim pentru tot, domnule Emeric Ienei! Fără dumneavoastră, Steaua București nu ar fi fost Steaua București!

La mulți ani!

The post Marele Emeric Ienei împlinește astăzi 84 de ani. La mulți ani! appeared first on Steaua Liberă.

Vă asigur că îl cunoașteți pe Clement Peter, chiar dacă nu credeți asta. Îl cunoașteți ca urmare a muncii sale. În calitate de fotojurnalist, Clement ne-a dat unele dintre cele mai frumoase și cele mai importante poze cu Steaua și steliști. A văzut marele CCA la treabă, l-a admirat pe Cruyff, în Ghencea, l-a iubit pe Marcel Răducanu, a fotografiat nunta lui Gică Hagi, a fost o parte din istoria Stelei București, club pe care l-a iubit mai mult ca oricare alt suporter.

Liță Dumitru și Johan Cruyff – Steaua București – FC Barcelona – Fotografie realizată de Clement Peter

Câți dintre noi se pot lăuda că au fost acolo, atunci când Steaua a făcut istorie. Clement Peter a fost acolo, la unele dintre cele mai importante evenimente steliste care au avut loc în România. Spun în România pentru că, din păcate, în timpul regimului comunist, Clement nu a putut călători în Europa, la fel ca toți „jurnaliștii” cu grade. Nu a putut face poze la meciurile jucate de Steaua în afara României pentru că a încercat să fugă din țară.

La fel de mult cum a iubit Steaua, Clement a iubit libertatea. Nu s-a simțit niciodată bine sub călcâiul unui regim dictatorial și nici nu a vrut să se simtă. A căutat libertatea. A căutat să scape. Din păcate, încercarea sa de a fugi din România comunistă nu a avut succes. Rău pentru el, dar bine pentru noi. Dacă ar fi reușit, poate că astăzi nu mai aveam toate aceste poze și articole minunate. Sunt însă sigur că, dacă ar fi reușit să plece, inima lui Clement ar fi rămas în continuare alături de Steaua.

În Ghencea, râdea de milițieni și împărțea poze cu un inamic al regimului

Clement Peter l-a iubit, admirat și apreciat foarte mult pe Marcel Răducanu. Nu doar pentru calitățile sale din teren, ci și pentru că acesta a avut curajul de a fugi din țară. Mi-aduc aminte o poveste pe care mi-a spus-o acum câțiva ani.

În 1983, Clement a mers la Biblioteca Germană din București. Acolo, în câteva ziare nemțești, a găsit articole și poze despre Marcel Răducanu. A făcut sute de reproduceri foto ale acelor fotografii, în format 9/12.

„Le dădeam la stadion, la meciurile Stelei, sub ochii milițienilor, dar ăia erau prea proști ca să se prindă cine era omul. Marcel Răducanu fugise în 1981 din țară! În doi ani ajunsese cel mai bun din Bundesliga, există clasamente și note, pe ediții de campionat, a fost înaintea tuturor și vezi bine ce nume erau acolo”, mi-a povestit. 

Am și acum pozele acelea. Le-a păstrat și mi le-a trimis, ca să îmi arate și mie că Marcelino al nostru erau un zeu în Germania. Nimeni nu avea voie să se ia de steliștii lui. Dacă era să fie criticați, îi critica el. În rest, îi apăra și lăuda de fiecare dată când avea ocazia.

Clement Peter – fotograful oficial al Stelei

Anii 80, cei mai buni din istoria Stelei, au fost capturați de Clement Peter, pentru noi, steliștii. În acea perioadă, el a devenit fotograful oficial al clubului. A intrat practic în familia Steaua, ajungând prieten apropiat al multor mari sportivi steliști, printre care Marius Lăcătuș, Gabi Balint, Miodrag Belodedici și alții.

Echipa de rugby a Stelei – fotografie realizată de Clement Peter

Marcel Răducanu la Steaua – Fotografie realizată de Clement Peter

Poze din meciul Steaua – Victoria, 4-0, meciul în care a avut loc cea mai mare bătaie din istoria fotbalului românesc. Clement Peter a fost în teren!

Acestea nu sunt deloc exagerări! Clement nu a fost doar un fotograf de zi de meci, prezent la marginea terenului, în jurul echipei, dar nu parte din ea. El a fost parte din familia Steaua. A fost alături de acești mari sportivi, când ei au făcut performanță. A fost însă alături de ei și când aceștia părăseau terenul.

Gică Hagi, în 1990, în vestiarul Stelei, alături de jurnaliști spanioli, după ce a anunțat că va pleca la Real Madrid. – Fotografie realizată de Clement Peter

La două luni distanță de la realizarea pozei de mai sus, Clement a fost prezent la Constanța, pentru a-l fotografia din nou pe Gică Hagi. De data asta, însă, Regele avea pe el un alt fel de echipament. Nu unul de fotbalist, ci unul de mire. Clement Peter a fost singurul om de presă căruia i-a fost permis să facă poze la nunta lui Gică Hagi. Puteți citi aici povestea acestor poze, poveste scrisă chiar de către Clement Peter.

Gică Hagi, la prima discuție în contradictoriu cu prima sa nevastă. – Fotografie realizată de Clement Peter

După căderea regimului comunist

După căderea regimului comunist, Clement Peter a plecat în străinătate, trecând prin Elveția și Franța. A devenit colaborator al L’Equipe și a continuat să facă poze. Dragostea de țară și de Steaua l-a adus însă în cele din urmă înapoi în România. Aici, a continuat să colaboreze cu diferite publicații, a continuat să facă poze și să stea cât mai aproape de Steaua București.

Două poze cu care Clement Peter s-a mândrit. Ambele au fost obținute foarte greu. Un foarte tânăr David Beckham și colegii săi, după înfrângerea suferită în fața României, la Campionatul Mondial din 1998. Puteți citi povestea lor aici.

Ca jurnalist, Clement a fost dezgustat de direcția în care a apucat-o presa română după 1990. Și-ar fi dorit o presă ca afară, corectă, liberă. Din păcate, vechile obiceiuri ale gradaților din presă nu au fost uitate deloc. Cei care înainte de 1989 pupau în fund dictatori, după Revoluție, nu au făcut altceva decât să schimbe dictatorii. Ceaușescu a fost înlocuit cu Becali, Iliescu sau alții.

Astfel, pentru Clement Peter a fost tot mai greu să facă parte dintr-o presă mizerabilă. Un om vertical, corect și curajos, nu s-a închinat niciodată la niciun idol. Poate doar la Steaua. În rest, însă, și-a făcut meseria corect, așa cum trebuie să o facă un jurnalist adevărat. Nu a făcut compromisuri, nu s-a vândut, nu a acceptat niciodată să scrie la comandă. Când presa vândută nu a mai vrut articolele sale, și-a făcut propriul său site și a scris, oferindu-le steliștilor și iubitorilor sportului românesc povești incredibil de valoroase despre marii sportivi români.

A fost încă de la început alături de Florin Talpan

Cei care l-au cunoscut, știu că Clement Peter nu i-a suportat niciodată pe Becali și pe ai lui. A considerat încă din 2000 că cei ca el nu au ce căuta la Steaua. Așadar, probabil că nu e nicio surpriză că a fost alături de Florin Talpan încă de la început. L-a susținut și a încercat să îl ajute cu tot ce a putut, pentru ca acesta să câștige procesele și să protejeze Steaua. L-am rugat pe domnul colonel să ne spună câteva cuvinte despre Clement:

„Este o veste foarte tristă și o pierdere foarte mare pentru Steaua. Clement Peter a fost o enciclopedie de istorie stelistă. Știa totul despre Steaua și îi știa pe toți marii steliști. Mare păcat că ne-a părăsit. O să îi fiu mereu recunoscător pentru susținerea și ajutorul pe care mi le-a oferit, pentru discuțiile despre Steaua pe care le-am avut, pentru pozele pe care mi le-a arătat. Locul lui trebuia să fie la clubul pe care l-a iubit. Dumnezeu să îl odihnească în pace!” – Florin Talpan

Îți mulțumim pentru tot ce ai făcut pentru Steaua și pentru steliști, Clement

Clement Peter a fost un foarte bun prieten. Cred că am petrecut sute sau chiar mii de ore la telefon, discutând despre Steaua, despre fotbal sau despre sport. Nu voi uita niciodată aceste povești. Nu voi uita cu câtă pasiune vorbea despre țara noastră, cât de mult îi lăuda pe sevilleni, cât de mult s-a bucurat la aflarea verdictului din decembrie 2014, cât de trist a fost în 2016, la moartea lui Johan Cruyff sau cât de fericit a fost când Steaua București și-a redeschis secția de fotbal. Nu o să uit nici ultima discuție pe care am avut-o cu el, discuție în care mi-a cerut să nu abandonez niciodată lupta pentru Steaua.

Și-a dorit mereu ca Stelei să îi fie bine. Și-a dorit ca suporterii steliști să devină radicali, să iubească Steaua cu la fel de multă pasiune cum o iubea el, să sară în apărarea ei.

Clement Peter chiar a fost cel mai mare suporter stelist. A fost primul ultras din România, apărut cu mult înainte să apară fenomenul, mai ultras decât mulți dintre cei care se dau ultrași astăzi. Jan Pavel o să vă confirme acest lucru.

Clement a trăit toată viața având mentalitate de stelist. Pentru el, „întotdeauna superiori, „citius, altius, fortius” sau „să nu renunți niciodată” nu au fost doar cuvinte. Nu s-a compromis niciodată, nu s-a vândut niciodată și niciodată nu a acceptat ca Stelei să îi facă cineva rău. Într-o lume corectă, site-ul său, freejournalist.eu (a iubit foarte mult libertatea!), ar fi fost cel mai citit site de sport din România. Din păcate, nu trăim într-o lume corectă, ci într-una plină de oameni slabi.

Clement Peter nu a fost niciodată un om slab. El a fost cel care ne-a încurajat să creștem Steaua Liberă, să facem și un site, să trecem și pe youtube. Fără el, poate că am fi rămas doar o pagină de Facebook. Sau poate că am fi renunțat deja la tot. Datorită lui Clement, însă, nu ne-am dat bătuți. Nu asta fac bărbații adevărați, mai ales când e vorba despre ceea ce iubesc.

Până în ultima clipă, Clement Peter a fost un stelist și un bărbat adevărat. Discret, retras, nu s-a plâns în niciun moment și nici nu a vrut să își facă cunoscute problemele. S-a stins anul trecut, după o luptă lungă cu o boală necruțătoare. Mă bucur că a reușit să vadă Steaua scăpată de Becali, mai ales că a avut o contribuție destul de mare la realizarea acestui lucru. Îmi pare rău că nu o va vedea revenită în prima ligă, dar știu că va fi mereu alături de clubul nostru.

Îți mulțumesc, Clement, pentru că ai fost un bun prieten și un mare stelist. Îți mulțumesc că ai luptat pentru Steaua. Odihnește-te liniștit acum. Lupta o să o ducem noi mai departe.

Și cândva o să ne vedem din nou și o să continuăm poveștile despre Steaua București.

Dumnezeu să te odihnească în pace!

The post S-a stins din viață cel mai mare stelist, Clement Peter appeared first on Steaua Liberă.