Cum lua Steaua jucători cu „arcanul”

Cu toții știm expresia „Steaua lua jucători cu arcanul”, adică cu forța. Este o expresie pe care o folosesc toți cei care urăsc clubul nostru. La Steaua Liberă, am mai discutat despre acest subiect. Acum, a venit momentul să îl îngropăm definitiv.

Când vine vorba de Steaua și de transferul cu forța a unor fotbaliști, mereu ne este prezentat exeplul Gică Popescu. El, ne spun ziariștii lucescieni, ar fi fost luat cu forța de Steaua și ținut cu forța până când, printr-un gest de eroism rar, a evadat de la Steaua, fugind înapoi la Craiova. Povestea nu a fost așa, însă, pentru că adevărul nu atrage clickuri, varianta reală nu a fost prezentată niciodată. Până acum.

Într-un interviu pentru Gsp, Gică Popescu a povestit episodul. Iată ce a spus:

Gică Popescu despre transferul la Steaua. Cu arcanul sau fără?

„Eram soldat în termen, am stat două luni la garnizoană cu Zamfir și Crișan. Înainte de sărbătorile de iarnă ne-au lăsat să mergem acasă. Mă îndreptam spre Calafat, eram cu tatăl meu în mașină, când ne-a oprit mașina Miliției, iar cei de acolo ne-au zis: «Haideți că vrea să vorbească primul secretar, Traian Ștefănescu, cu voi la Sala Polivalentă!». Era o manifestare acolo, iar dânsul ieșise de la prezidiu. A venit Ștefănescu, în spate, într-o cameră, și ne-a zis în felul următor: «Gică, sunt presiuni mari asupra mea să-ți dau voie să pleci la Steaua». Dânsul îmi spunea de fiecare dată când venea pe la noi în cantonament: «Stai aici! Termină-ți facultatea, familia ta este în Craiova. Tu ești oltean, stai aici!». Era un tip foarte, foarte corect! Totuși, a adăugat: «Eu te las să pleci la Steaua pe perioada armatei, însă promite-mi că te întorci la finalul stagiului militar». «Da, tovarășul prim-secretar. Cum să nu… Mă duc, termin armata, apoi revin la Universitatea».

M-am dus în Ghencea, am avut acel retur senzațional, câștigând campionatul fără să fim învinși. Am disputat și semifinalele Cupei Campionilor, când ne-a scos Benfica. Am fost pe teren și la finala de Cupă de pomină cu Dinamo, când am părăsit cu toții terenul după o decizie a arbitrilor. 

Am câștigat foarte mulți bani în acea perioadă și mă cam dezechilibrasem… Dar ce colegi am avut.. ce echipă avea Steaua în ’88! Cu Gică Hagi, cu Lăcă, Piți, Tudorel, Iovan, Bumbi, toată crema! Era frumos să joci lângă astfel de fotbaliști, puteai să crești enorm. Dovadă că eu când m-am întors la Craiova eram cu totul și cu totul alt jucător. Cu altă personalitate, diferit! În vara lui ’88, imedicat ce s-a terminat sezonul, m-am dus la Calafat, în vacanță, la ai mei.

Cu o seară înainte să plec de la Calafat le-am zis alor mei: «Știți ceva? Eu cred că rămân la Steaua!».

Tata a înnebunit! «Băi băiatule, păi noi ne facem de râs?! Noi suntem o familie serioasă! Ai promis omului ăluia, trebuie să revii la Craiova». A doua zi dimineață, când am plecat, pe mama am lăsat-o plângând lipită de stâlpul porții de la Calafat, tata nici nu m-a salutat. S-a trezit dimineață, avea mașina parcată în fața mașinii mele. A luat-o de acolo, a trecut pe lângă mine și nici nu m-a salutat! Rachetă! Nu s-a uitat deloc la mine. Și-am plecat… Am ajuns la București, eram la masă cu Dan Petrescu seara și eram așa… îndoit. Tata mă sunase la prânz: «Băi, sunt aici, la club, la Universitatea, cu oamenii ăștia. Nu ți-e rușine?! Tu trebuie să vii aici! Ne-am dat cuvântul…». Și așa m-a întors!”

Să tot faci Armata, cum a făcut-o Gică Popescu!

Pe scurt, Steaua l-a vrut pe Popescu, a făcut presiuni, dar cu forța nu l-a putut lua. Când a venit vremea să facă stagiul militar, Popescu a ales să îl facă la Steaua. A ALES!

Și era normal să aleagă asta, deoarece era varianta cea mai bună pentru el. Nu doar că juca fotbal la o echipă trăznet, așa cum singur o descrie, dar scăpa și de stagiul militar. Vorbim aici despre visul oricărui cetățean român, care era obligat prin lege să facă stagiul militar, fie că voia sau nu.

Gică Popescu, însă, a avut parte de un tratament privilegiat. El nu a fost pus să facă instrucție de front, nu a fost pus să facă marșuri forțate, nu a tras în poligon, nu a făcut pază. Gică Popescu a jucat fotbal la cel mai înalt nivel, s-a antrenat cu superstaruri de-ale fotbalului românesc și a câștigat mulți bani. Și nimeni nu l-a forțat să facă asta, așa cum, din nou, singur a recunoscut.

Însă, în acei ani, Gică Popescu era un tinerel ușor influențabil. În loc să fie mulțumit că a ajuns la cea mai bună echipă din România și una din cele mai bune din Europa, acesta a plecat urechea la poveștile pe care i le-au spus alții. Deși ar fi vrut să rămână la Steaua, a cedat în fața presiunii părinților, care nu îl voiau la București. Așa a ajuns Gică Popescu să fugă din Armată. Din fericire pentru el, a beneficiat în continuare de tratament privilegiat.

Gică Popescu – Dezertorul

 „A doua zi dimineață, la ora 5:00, în ziua în care începeam pregătirile cu Steaua, am plecat la Craiova. Erau 300 de oameni la club și nu le venea să creadă când m-au văzut. Pe numele meu deja se emisese mandat de arestare! Fiind sergent major, angajat al clubului militar, eram dezertor din Armata Română! M-am antrenat singur cu nea Țâcă Zamfir pe la Govora, după ne-am ascuns în Bulgaria. Am fost și cu echipa la un turneu la Petroșani și seara, la plimbare, veniseră să mă aresteze… Am reușit să fug! Am stat ascuns toată perioada,” a mai spus Gică Popescu.

„Și a venit debutul sezonului ’88-’89. Aveam meci cu FC Bihor, în deplasare. Am plecat cu avionul la Oradea, cu bodyguarzii după mine, adică tata și un unchi al meu. Am stat în avion după ce au coborât colegii încă o oră și jumătate! M-am dus la hotel, am stat cuminte acolo. M-am echipat în cameră. Coechipierii plecaseră deja la stadion. Eu mi-am făcut apariția direct la încălzire. Apoi partida s-a desfășurat fără probleme, m-au lăsat în pace… Întrucât apucasem să joc din nou pentru Craiova, Steaua nu mă mai putea trece pe lista UEFA ca să joc în Liga Campionilor și așa și-au luat definitiv gândul de la mine”, a încheiat Popescu.

Astăzi, dacă faci ce a făcut Popescu, primești o suspendare de cel puțin un an. Asta la fotbal. La Armată, dacă dezertezi… În astfel de cazuri legile sunt mai dure. Iar înainte de 89 erau și mai dure. Însă dezertorul Gică Popescu nu a pățit nimic. Din păcate, „presa” care iubește să vorbească despre „transferurile făcute de Steaua cu forța” evită să menționeze și acest aspect. Nu dă la fel de bine. Nu sună la fel de grav această acuzație, dacă, de fapt, nimeni nu pățea nimic dacă refuza să semneze cu Steaua. Și, dacă nu e grav, nimeni nu dă click.

Pentru Popescu, perioada petrecută la Steaua a fost o binecuvântare. A învățat multe, a câștigat experiența meciurilor tari și așa a ajuns fotbalistul pe care îl știm cu toții.

„În noiembrie 1989, înaintea meciului cu Danemarca, decisiv pentru calificarea la Mondiale, Valentin Ceaușescu a venit la mine în timp ce ne plimbam. Eram chiar în dreptul restaurantului Pescăruș din Herăstrău. Mi-a zis «Dacă-i batem pe danezi, te iert!». Și există imagini de după victoria cu 3-1, Valentin m-a luat de gât și mi-a zis «Te-am iertat». Putea să-mi facă multe probleme pe atunci!” a mai spus Popescu.

Cam așa lua Steaua jucători cu forța.

Adevărul

Înainte de 1989, în România aveam un campionat de amatori. În țara noastră nu existau fotbaliști profesioniști. Nu exista meseria de fotbalist profesionist. Sportivii erau cu toții angajați la fabrici, uzine, universități sau ministere. Astfel, în fotbalul românesc nu puteau avea loc transferuri. De ce? Pentru simplul fapt că Universitatea din Craiova nu putea să transfere un student la o Unitate Militară. Da, studentul respectiv juca fotbal la Universitatea Craiova, dar nu avea contract de profesionist semnat cu această echipă.

Șmecherii se făceau. Se făceau pentru că exista o mică posibilitate de a abuza de acest sistem. Dacă un sportiv intra la o facultate în București, Sportul Studențesc îl putea lua ca fotbalist și îl putea folosi fără nicio problemă pe toată durata studiilor (vezi cazul Hagi). Aceasta putea să fie chiar și 5 ani. Steaua putea și ea să abuzeze. Putea, într-adevăr, să transfere jucătorii tineri, care trebuiau să facă stagiul militar. Totuși, Steaua îi putea ține doar pe durata stagiului militar. Adică cel mult un an și jumătate.

Când prim-secretarul Ștefănescu l-a pus pe Popescu să jure că se întoarce la Craiova la finalul stagiului militar, a făcut-o pentru că știa că, legal, nu îl poate ține la echipă. Din nou, Popescu nu avea niciun contract de profesionist semnat cu acea echipă. Nu avea nicio obligație față de ea.  Obligația sa era față de Armată, pentru că era militar și avea grad de sergent major.

Norocul lui Popescu a fost faptul că fotbalul militar era supravegheat de un om inteligent, cu suflet mare, care chiar a iubit sportul și sportivii. Valentin Ceaușescu a făcut ca totul să se termine cu bine pentru fostul fundaș al naționalei. Deși asta nu era în interesul Stelei. Deși nu așa procedează un club care transferă fotbaliști „cu arcanul”.